Abel Gance, regizorul (episodul 1)

Inaugurez, cu mai puțin de două săptămâni rămase până la premiera în variantă integrală a capodoperei sale, "Napoleon" (1927), un serial despre Abel Gance. Va fi un serial ceva mai sprințar, în care volumul de text per episod va fi mult mai comprimat, o pastilă de repaos și exotism pe care sper să vi-o administrați seară de seară, pe parcursul următoarelor zile. Eu, unul, sigur voi fi aici de fiecare dată.

Ca să fiu sincer până la capăt, nu voi face altceva decât să procedez la o mediere peste timp a opiniilor despre Gance puse în "verb" de Pierre Leprohon. Chiar și așa, dată fiind puținătatea materialelor în circulație (în limba română) pe acest subiect, consider exercițiul util. Un lucru este cert: nu veți avea nimic de pierdut. Să trecem repede la treabă!

Abel Gance (1889-1981)

***

În alocuţiunea rostită la Cannes cu prilejul morţii lui Jean Epstein, Abel Gance a exclamat cu o emoţie a cărei sinceritate a surprins: 

Dacă glasul mi-e spart, gîndurile rătăcite şi sărma­nele mele cuvinte neputincioase, este pentru că şi gura mea e plină de ţărână şi pentru că şi pe mine m-a ucis cinematografia franceză; sînt un mort care vă vorbeşte despre altul!

Jean Epstein (1897-1953), cineast francez, critic literar şi de film, romancier. În cinematografie, exponent al curentului impresionist francez, cunoscut mai ales pentru filmele "Coeur fidele" şi "La chute de la maison Usher" (adaptare după E.A. Poe). 

Abel Gance încetase să turneze de mai bine de zece ani. Proiectele sale ambiţioase nu se realizaseră şi se putea crede că omul, al cărui geniu profetic purtase cea de a şaptea artă pe câteva din culmile ei, era la rândul său depăşit de evoluţia economică, psi­hologică şi tehnică a cinematografului. Oare câţi dintre noi ne-am mai amintit cînd au apărut „noile tehnici” ale ecranului lat şi ale stereofoniei că Abel Gance inventase încă din 1927 triplul ecran (tripticul) şi că folosise încă din 1934 perspectiva sonoră? Şi nu faptul că o făcuse cu douăzeci şi cinci sau douăzeci de ani înainte este esen­ţial. Important este că acest veteran n-a renunţat, că experien­ţele sale de altădată n-au fost depăşite şi nici măcar repetate, că în problema ecranului lat, tocmai triplul ecran din "Napoleon" rămâne, după patruzeci de ani, încercarea cea mai îndrăzneaţă, cea mai bogată în promisiuni, şi că deşi realizată în trecut, ea rămâne încă şi astăzi o problemă de viitor.

Abel Gance nu este un om mort. El a reînviat din uitarea care începuse să-l ameninţe, cu credinţa sa neabătută, cu privirea sa de vizionar, cu numeroase fragmente din opera sa smulse dis­trugerii, o operă a cărei bogăţie uimeşte încă.

Francois Truffaut

Jacques Rivette

Cu trei ani în urmă Claude Mauriac îi aducea un frumos omagiu în “Le Figaro Littéraire”. Inaugurând cu el “discuţiile” lor din “Cahiers du Cinéma” Jacques Rivette şi François Truffaut îi aduceau omagiul tinerei generaţii şi-i ofereau lui Abel Gance bucuria de a vorbi despre viitor. În acelaşi timp, un cine­matograf parizian îi consacra timp de câteva săptămâni o retros­pectivă a filmelor sale. Gance era din nou prezent la Veneţia, la Sao Paolo. În sfârşit, deshumarea glorioasei fantome a lui Na­poleon Bonaparte la “Studio 28" unde a ţinut afişul mai bine de şase luni, a avut, atât pentru public cât şi pentru critica actuală, efectul unei descoperiri.

După zece ani de dispariție și tăcere, Gance revenea printre noi. Și nu strivit de greutatea operei sale din trecut, ci privind spre viitorul unei arte ale cărei uriașe posibilități n-a încetat niciodată să le afirme.