Vorbeam într-un episod anterior (aici) despre divergenţa de opinii dintre Keaton şi tatăl lui în privinţa rolului cinematografului. Pentru Joe Keaton, dreptunghiul de pânză nu a fost niciodată cea mai adecvată formă de exprimare artistică. De aceea, considera cinematografia neinteresantă, o formă de distracţie supraevaluată de contemporani. În schimb, la Buster a fost "coup de foudre" chiar de la început.
Pentru Keaton, întâlnirea cu Arbuckle a fost una fastă şi din alt motiv: pe platoul de filmare de la "The butcher boy" o cunoaşte pe Natalie Talmadge, cea care avea să-i fie prima parteneră de viaţă. În volumul autobiografic din 1982, “My wonderful world of slapstick”, Buster rememorează episodul:
În prima zi de filmări, am cunoscut-o pe viitoarea soţie. Şi ea cochetase anterior cu cariera de actriţă, însă fără prea mare succes. Din acest motiv, s-a alăturat echipei coordonate de Arbuckle, fiind când secretară, când scenaristă, după cum era nevoie. M-a atras din prima. Părea liniştită şi plină de acea afecţiune tipic feminină. La puţin timp după prima întâlnire, i-am cunoscut şi pe părinţii ei, care mi s-au părut joviali, cu poftă de viaţă şi un foarte dezvoltat simţ al umorului. Trebuie să recunosc, mi-am petrecut cea mai mare parte a copilăriei pe scenă şi cred că din acest motiv nu am fost timid cu fetele. Nu pretind că le-am înţeles întotdeauna, dar din câte ştiu, acelaşi lucru e valabil şi pentru Socrate, Schopenhauer sau Einstein.
 |
| Buster Keaton şi Natalie Talmadge |
Atracţia pentru cinematografie și firea iscoditoare l-au făcut să solicite studioului o cameră de filmat, pentru a o analiza. Sărmana cameră a fost complet demontată, Buster fiind curios să afle până în cele mai mici detalii principiile după care funcţionează. Legat de acest incident, Keaton mărturisea: “chiar mi-au venit câteva idei pe care intenţionam să le pun în aplicare în viitoarele mele filme”.
Printre aceste idei se aflau, mai mult ca sigur şi unele din cascadoriile care au făcut deliciul unora din peliculele sale viitoare. Într-un articol din mai 2001 publicat în Time, criticul Richard Corliss, referindu-se la abilităţile fizice ale comediantului, spunea:
Primele scurt metraje înfăţişează apetitul şi tehnica desăvârşită în materie de salturi şi <căzături>. În Hayseed, execută un salt de la o înălţime de două etaje, aterizând chiar în maşina lui Arbuckle. În Bell Boy, în timpul unui jaf armat se aruncă prin fereastra unui funcţionar bancar, spulberă un alt element de decor şi îi dărâmă pe hoţi.
Aşadar, Keaton vede în film şansa de a orchestra secvenţe a căror realizare pe scena unui teatru ar fi fost aproape imposibilă. Tehnica imaginilor în mişcare îi dădea această oportunitate extraordinară, oferindu-i posibilitatea de a rămâne imortalizat pe banda de celuloid pentru totdeauna (cel puţin asta credea la acel moment).
Scurt metrajele din anii ‘20
După plecarea lui Arbuckle de la Joseph Schenck Productions, Keaton devine din ce în ce mai vizibil în companie şi în scurt timp regizează majoritatea scurt metrajelor, în care interpretează şi rolurile principale. În acest episod ne ocupăm de scurt metrajele realizate la începutul anilor 1920. Din capul locului, vorbind de această perioadă a carierei sale, trebuie remarcat saltul colosal realizat de Keaton, de la comediile de situaţie relativ primitive (după 1917), în care interpreta preponderent roluri de cvasi-figurant, până la aceste mici bijuterii ale începutului anilor’20.
Dacă în primul caz, Keaton nu făcea prea multe în afară de a încerca să-şi justifice (pe ecran) apelativul care îl consacrase (Buster), plasându-se constant în trena lui Arbuckle, în cel de-al doilea, umorul devine incomparabil mai rafinat, glumele mai puţin derizorii, în timp ce acrobaţiile triviale sunt o “specie” pe cale de dispariţie. Din acest moment se poate vorbi de Keaton, cel care va continua în scurt metraj iar mai apoi (după 1923) şi în lung metraj să revendice cu mult rafinament şi talent tot mai multe “teritorii” neexplorate în materie de comedie.
“Cops”, 1921
Probabil cel mai bun scurt metraj semnat BK. Cheile în care poate fi interpretat filmul nu sunt doar numeroase, ci şi contradictorii. Unii critici susţin că Buster ar fi dorit să demanteleze autoritatea statului (figurată în film prin acţiunile a câţiva zeci de poliţişti, care numai “concertate” şi eficiente nu sunt), ca formă de protest împotriva acuzaţiilor de crimă şi viol aruncate, chiar în perioada filmărilor, în cârca lui Arbuckle. Alţii, dimpotrivă, susţin că avem de-a face cu o simplă comedie, chiar dacă din punct de vedere istoric, fundalul filmului este unul care îşi găseşte un corespondent în realitate (creşterea valului de manifestări “anarhiste” din SUA, în perioada 1917-1920). În acest sens, definitorie este prezenţa în film a personajului care aruncă o bombă în mijlocul paradei poliţiştilor. Probabil pentru a nu face să transpară acest mesaj în modul cel mai direct, Keaton a avut grijă să transforme totul într-un gag ingenios, astfel că bomba cu fitil devine subit brichetă de aprins ţigări.
 |
| Un "extremist" aruncă o bombă asupra paradei polițiștilor |
Deşi în 90% din timpul de vizionare, “Cops” ni se relevă ca o comedie de cea mai bună calitate, este de observat melanjul subtil dozat de Keaton între acest gen şi cel dramatic. În mod deloc întâmplător, prologul şi epilogul filmului sunt conturate în cheie dramatică, îmbrăcând ca într-un sandwich restul secvenţelor, în majoritatea lor, aşa cum am menţionat deja, comice. În acest fel, Keaton ne livrează un amestec de dulce-amar, atipic creaţiei de până atunci, însă atât de definitoriu pentru scurt şi lung-metrajele sale viitoare.
De fapt, goana continuă de pe ecran a personajului urmărit de gloata de poliţişti, nu e altceva decât o transcriere în cod metaforic, devoalată fugar în secvenţa de deschidere, a imposibilităţii acestuia de a fi împreună cu fata pe care o iubeşte. Prima secvenţă a filmului poate fi considerată şi o bună dovadă a măiestriei tehnice a lui Keaton, care, prin simpla mânuire a cadrelor şi schimbarea perspectivei reuşeşte, în mai puţin de 20 de secunde, să ne facă să reconsiderăm situaţia în care se află personajul principal. Aşa cum o spunea însuşi Keaton la un moment dat, “tragedy is a close-up, comedy, a long shot”.
 |
| Close-up = tragedie |
 |
| Long-shot = gag |
Răstălmăcind această butadă, “the chronicle is a close-up, the movie, a long shot”. Aşadar, pentru a nu abuza de prea multe cuvinte, mă grăbesc să vă invit la vizionare.
0 comentarii:
Post a Comment