Buster Keaton, comediantul cu "chip de piatră" - "The cameraman" (1928)

După cum poate ştiţi deja, Keaton nu şi-a dobândit talentul de comediant în urma studiilor, ci al unor îndelungaţi ani de practică “teatrală” şi încă una extrem de dură. Am adăugat şi ghilimelele de rigoare, pentru simplul motiv că spectacolele puse în scenă de părinţii acestuia (tatăl – comediant, mama – idem, dar şi instrumentist virtuoz), cărora micuţul Keaton li se va alătura de la o vârstă fragedă, nu erau altceva decât mici numere de vodevil, suficient de spectaculoase, însă, pentru a stârni interesul publicului.

© http://www.doctormacro.com

În această perioadă de început a "carierei", Buster îşi perfecţionează abilităţile care aveau să-l transforme, mai târziu, în unul din cei mai talentaţi şi apreciaţi comedianţi-atleţi. Da, nu am greşit, formaţia iniţială a lui Keaton a fost aceea de atlet, latura de comediant conturându-se abia mai târziu. Pe scenă, Keaton juca "rolul" unei ghiulele, fiind (la propriu!) aruncat de tatăl său dintr-o parte în alta, atunci când nu se întâmpla cumva să se prăbuşească de-a dreptul în capul soliştilor orchestrei. Toate cucuiele şi vânătăile din acea perioadă îşi vor produce roadele peste ani, în filmele semnate de Keaton, în care vom descoperi că până şi cel mai îngrozitor "salt mortal" poate fi executat cu o graţie demnă de invidiat. Din aceeaşi perioadă i se trage şi numele de scenă - “Buster” - cu alte cuvinte, “cel care rezistă la lovituri”. Prenumele adevărat: Joseph Frank.

Afiş pentru unul din spectacolele de vodevil ale "The three Keatons"

Odată cu trecerea timpului, Buster se bucura de un tot mai mare succes în trupa părinţilor. În acelaşi timp, însă, disensiunile de opinii cu tatăl său în materie de cum trebuie construit un spectacol de comedie tindeau şi ele să se amplifice în mod alarmant. Buster îşi dorea ca la un moment dat să aibă propriul show şi pentru asta, puţinul timp liber era rezervat aproape în totalitate exersării a tot felul de gag-uri şi acrobaţii. 

În 1917, pune pe picioare propriul spectacol şi nu trece mult timp până la a fi remarcat de Lou Anger, unul din apropiaţii lui Joseph Schenck (important pionier al industriei americane de film, fondator al casei de producţie omonime). Anger îl invită pe platoul de filmare al companiei, unde are şansa să îl întâlnească pe “Fatty” Arbuckle, aflat în pline filmări la “The butcher boy”. Fire deschisă, Arbuckle îl place pe noul tânăr şi îl invită să asiste la filmări. 

Buster Keaton, Roscoe "Fatty" Arbuckle şi Al. St. John

"Fatty" Arbuckle

Pasiunea lui Buster pentru camera de filmat se dovedeşte a fi aproape instantanee, aspect decisiv pentru felul aparte în care îşi va construi, din punct de vedere tehnic, cinematografic, majoritatea filmelor viitoare. Arbuckle este atât de impresionat de Keaton încât îi oferă un rol în noua comedie. Vorbim, practic, de debutul acestuia în film. 

O mare parte din gag-urile pe care le puteţi vedea în filmul de mai jos ("The butcher boy", 1917) îi aparţin lui Keaton iar naturaleţea cu execută numerele acrobatice vorbesc de la sine atât despre condiţia fizică excelentă, cât şi despre tumultul ideilor aflate în stare latentă în subconştientul acestuia. 
 

Să nu scăpăm, însă, din vedere un amănunt important: atunci când acceptă să se alăture echipei de filmare a lui Schenck, Buster avea deja un rol într-un spectacol de “teatru”, în care era stăpân pe propriile numere şi, mai mult decât atât, încasa 250$ pe săptămână, onorariu care creştea la 300$ pentru spectacolele itinerante. Cu toate acestea, pasiunea pentru film se dovedeşte mai puternică şi Keaton reziliază contractul cu trupa de teatru, alăturându-i-se lui Arbuckle, al cărui discipol devenise aproape peste noapte. 

Imensa pasiune pentru cinematograf poate fi cel mai bine înţeleasă în contextul în care la noua slujbă, Keaton este plătit incomparabil mai puţin: la început, doar 40$ pe săptămână. În volumul autobiografic, Keaton vorbeşte despre acea perioadă:

Din prima zi mi-am dat seama că sunt făcut pentru film. Nici măcar nu mi-am pus problema să mă interesez cu cât urma să fiu plătit pentru a juca în comediile lui Arbuckle. Acum spun cu detaşare toate aceste lucruri, însă nu vă ascund că am avut o oarecare dezamăgire în momentul în care am descoperit în plic doar 40$ după o întreagă săptămână de filmări. Atunci, l-am întrebat pe Lou Anger de ce sunt atât de puţini bani. Mi-a răspuns franc: <Atât îmi permite bugetul>. Şase săptămâni mai târziu, crescusem la 75$ şi nu mult după aceea, ajunsesem la 125$.  

Buster Keaton, Charles Samuels - "My wonderful world of slapstick", New York, Doubleday, 1960

Partea care s-a dovedit cea mai dificilă nu a fost, însă, cea pecuniară, ci găsirea celei mai bune modalităţi în care să-l înştiinţeze pe tatăl său că renunţă la teatru. Alegerea era, într-adevăr, dificilă, cu atât mai mult cu cât tatăl său avusese şi el anumite oferte de a juca în filme, pe care însă le refuzase, considerând cinematografia o formă caraghioasă de artă.

Continuăm punctarea celor mai importante jaloane din cariera lui Keaton într-un episod viitor. Acum, însă, ne grăbim să facem un salt peste timp, ajungând direct la primul lung metraj realizat de Keaton pentru casa de producţie MGM. Suntem în anul 1928 şi filmul mut îşi trăieşte ultimele clipe de glorie. În acelaşi timp, filmul cu sonor se pregăteşte de o carieră prosperă şi mult mai îndelungată.

“The cameraman” (1928)

La Hollywood, aceşti ani marchează dominaţia cruntă a marilor case de producţie asupra celor firave, de mici dimensiuni. Una din victime: Joseph Schenck. Pentru Keaton, acesta este punctul final al independenţei regizorale de care se bucurase până atunci. Casa Joseph Schenck se desfiinţează iar Keaton se trezeşte dintr-o dată angajat al MGM. După cum vom vedea mai târziu, această conjunctură, favorizantă la prima vedere, se va dovedi a fi fost începutul sfârşitului carierei lui Keaton. Şi nu putem spune că avertismentele nu au lipsit: atât Chaplin, cât şi Harold Lloyd îl previn să nu facă acest pas. Tentaţia, însă, s-a dovedit a fi fost mult prea mare: bugete generoase, echipe de filmare mai numeroase şi mai bine organizate, pe scurt, o altă ligă. Dar să nu anticipăm…

Joseph Schenck

Din spate, în sensul acelor de ceasornic, o parte a echipei United Artists, în 1930: Charles Chaplin, Darryl Zanuck, Samuel Goldwyn, Douglas Fairbanks, Joseph Schenck şi Mary Pickford. Născut în Rybinsk (Rusia) în 1878, emigrează, împreună cu fratele său în SUA, în 1893. Aici se ocupă de afaceri din domeniul entertainment-ului. Anticipând potenţialul industriei, fraţii Schenck cumpără, în 1909, Parcul de distracţii Palisades şi ulterior se implică în industria filmului, deţinând, alături de Marcus Loew un lanţ de cinematografe. În 1919, Joseph Schenck se căsătoreşte cu Norma Talmadge, una din vedetele de primă mână ale studiourilor Vitagraph. Afacerile acestuia vor continua pe cont propriu (separat de ale fratelui său) şi ulterior se va muta în vestul SUA, unde părea că industria de film urma să ia un avânt mai consistent. În câţiva ani, devine preşedintele United Artists. În 1930, alături de Darryl Zanuck (vezi foto) va crea 20th Century Productions, fuzionată în 1935 cu Fox Film Corporation. Devine preşedinte al nou creatului 20th Century Fox. Se stinge din viaţă în 1969.

“The cameraman” (“Cameramanul”) este, poate, singurul film al lui Keaton din “era MGM” care poate fi oricând aşezat alături de excelentele sale filme din perioada Schenck. De altfel, cei de la MGM au folosit filmul ori de câte ori au avut ocazia, pentru a ilustra ingredientele ideale ale unei comedii "făcute ca la carte". Aşadar, “The cameraman” devine ulterior material didactic. Să reţinem această idee…

Mai toate circumstanţele au fost favorizante pentru a transforma filmul într-un succes: libertate de creaţie aproape totală, colaboratori de primă mână (de pildă, regizorul Edward Sedgwick, cu care va lucra la absolut toate lung metrajele produse la MGM), discreţie aproape totală în materie de buget etc. 

Edward Sedgwick

Ca în orice film de comedie, plot-ul este unul schematic, uşor digerabil: fotograful Buster se îndrăgosteşte de Sally (Marceline Day), secretară la divizia de ştiri a studiourilor MGM. Pentu a fi permanent în preajma fetei, Buster ţinteşte un post de cameraman în respectivul departament. În fine, pentru a complica un pic lucrurile, aflăm că MGM nu angajează decât operatori care deţin deja o cameră de filmat, astfel încât Buster se vede nevoit să îşi amaneteze aparatul de fotografiat şi să cumpere de la consignaţie o cameră prăfuită. 

Marceline Day. © http://silenthollywood.com

Filmul intră propriu-zis în “pâine” atunci când Buster "două mâini stângi" pleacă pe teren pentru a filma. Fireşte, cunoştinţele sale despre modul în care funcţionează o cameră se dovedesc a fi minimale. La una din vizionările MGM-ului ni se arată, spre lămurire deplină, talmeş-balmeş-ul imaginilor filmate de Buster. Un ghiveci. De exemplu, în una din secvenţe, un vapor pluteşte în mod miraculos (şi inexplicabil!) pe străzile asfaltate ale oraşului (N.B. sunt de remarcat trucajele folosite pentru a crea acest aparent “derizoriu” al imaginilor).

Cu altă ocazie, Buster reuşeşte cu chiu cu vai să ajungă la locul evenimentului şi chiar apucă să filmeze imagini promiţătoare, dar într-un final realizează că nu încărcase filmul în aparat (mai târziu aflăm că lucrurile nu au stat chiar aşa, ceea ce face ca acţiunea să capete o turnură favorabilă personajului principal). 

Poliţistul de care (atenţie!) Keaton se ţine "scai". © http://www.doctormacro.com

Intercalat cu aceste dovezi de “măiestrie” tehnică, ni se prezintă parcursul unei zile tipice de week-end petrecute de Keaton şi Sally în oraş. Aşa cum probabil vă aşteptaţi: un dezastru total. Ar fi trebuit să scriu cu “D” mare, dar asta e, nu mai revin. Fireşte, ca spectatori, găsim cel mai mare deliciu în aceste scene, deşi în structura narativă, personajul interpretat de Buster se afundă tot mai adânc în probleme ce par la un moment dat a fi insurmontabile…

La plimbare, cu autobuzul...© http://www.doctormacro.com

 “Răzbunarea” lui Buster după toate aceste eşecuri se produce spre finalul filmului, când impostorul (în persoana unui coleg de birou al lui Sally, care îi face curte acesteia) este demascat iar cameramanul “două mâini stângi” se alege în cele din urmă şi cu slujba şi cu fata (două dintr-o lovitură!). 

În cele din urmă, salvarea lui Buster vine de la o maimuţică.

În bună parte, succesul filmului poate fi explicat de libertatea aproape totală de exprimare de care a beneficiat Keaton, unda verde fiind dată chiar de Irving Thalberg, cel mai respectat producător al studioului american. Într-un fel, se poate considera că “The cameraman” a demonstrat scepticilor (vă amintiţi de avertismentele lui Chaplin şi Lloyd) că cine vrea să facă treabă bună, o poate face chiar şi la MGM. Din păcate, însă, cheltuielile imense ocazionate de film i-au pus în gardă pe şefii studioului, astfel încât la următoarele filme, Keaton va întâmpina probleme din ce în ce mai mari.

Irving Thalberg

De menţionat este şi prestaţia superbă a Marcelinei Day, cea care se făcuse remarcată în câteva filme de comedie din anii '20, partener fiindu-i chiar Harry Langdon (“The luck o’ the foolish”, 1924). Este interesant  că deşi a trăit până în anul 2000, Marceline a părăsit de foarte timpuriu industria filmului (la începutul anilor ’30), intrând într-un silenzio stampa total, refuzând să acorde interviuri sau să rememoreze în orice alt fel experienţa care o plasase în roluri memorabile alături de două din cele mai strălucitoare stele ale comediei mute (Keaton şi Langford).

Harry Langdon.

Pentru mulţi ani, “The cameraman” a fost disponibil în copie VHS realizată după o variantă (nu tocmai grozavă) a filmului, descoperită în 1968 la Paris. În prezent suntem norocoşi, fiindcă în 1991 s-a găsit o copie a filmului de o calitate net superioară, aşa încât dacă doriţi, puteţi să vă procuraţi varianta disponibilă pe DVD.

Vizionare plăcută!

P.S. Puteți viziona filmul în secțiunea Cinemateca.