Să admitem că aţi citit deja câteva piese de-ale lui Tennessee Williams iar printre acestea, s-a întâmplat să se numere şi “Noaptea iguanei”. Bun. Lectura a fost interesantă şi asta pentru că fără discuţie aţi avut în mână unul din cele mai bune texte dramatice ale americanului (considerat, nu întâmplător, ultimul său mare succes). Cu puţin noroc, aţi identificat şi “acea” particularitate, acel “ceva” care conferă o notă aparte piesei în raport cu celelalte ale autorului. Deznodământul...Ei bine, da, în “Noaptea iguanei” suntem răsfăţaţi cu un final croit într-o cheie optimistă, demers totalmente opus acelui tragism insurmontabil din “Pisica pe acoperişul fierbinte” sau “Un tramvai numit dorinţă”.
"Fiecare vis are un preţ”. Asta scrie pe afişul filmului...Aşa o fi, să le dăm crezare producătorilor. Chestia e că în filmul ăsta preţul are întotdeauna de la 5 zeroruri în sus. Un artificiu interesant, pe care Stone l-a folosit, probabil, pentru a trasa cu o tuşă mai groasă drama protagoniştilor şi pentru a ne face pe noi, spectatorii, să rezonăm de partea cui trebuie. Mai precis, să empatizăm cu povestea lui Bud Fox, un “would be broker” şi cu cea a tatălui său, un devotat, dacă nu chiar “fanatic”, angajat (de peste 20 de ani) al unei uzine de avioane. Şi ni se cere să facem asta deşi în prima jumătate, dacă nu chiar mai bine, a filmului, cei doi se aşează pe poziţii divergente, chiar conflictuale.
Textul marcat mai jos este preluat din cartea lui Călin Căliman, "Istoria filmului românesc, 1897-2000", apărută la Editura Fundației culturale române, București, 2000.
Printre marile promisiuni ale anilor '70, a fost și tandemul regizoral Dan Pița-Mircea Veroiu. Premiera filmului "Nunta de piatră" (ianuarie 1973) a însemnat, în accepțiunea criticii de film, un eveniment artistic de proporții. Cei doi cineaști - colegi de promoție și realizatori ai filmului-manifest "Apa ca un bivol negru" - au ecranizat, pentru început, două povestiri de Ion Agârbiceanu (vor mai ecraniza două în "Duhul aurului"); Mircea Veroiu a preluat povestea tristă a personajului numit Fefeleaga (din schița cu același nume), Dan Pița a pornit de la povestirea "La o nuntă", cei doi cineaști realizând un film în două părți, cu însemne stilistice și narative distincte, dar unitar prin sensurile tragice, prin tonul baladesc și prin modernismul expresiei plastice (care poartă pecetea operatorului Iosif Demian).
In timpul vizionării (de fapt, al re-vizionării), cineva mi-a atras atenţia că filmului îi lipseşte ceva, elementul incriminat fiind "absenţa ritmului"...Pentru o clipă, am stat să mă gândesc dacă am avut aceeaşi senzaţie, după care m-am hotărât să continui vizionarea până la sfârşit, pentru a nu face greşeala de a mă antepronunţa. Într-adevăr, filmul lui Polanski este unul special, deoarece se poziţionează undeva la mijloc între cele două extreme ale creaţiilor de gen: cea a filmului clasic “detectivist”, în care întreaga miză este pontată pe acţiunea energică, care te “ţină în priză”, pompându-ţi fără milă adrenalină în corp şi cea “tradiţionalistă”, a poveştilor cu detectivi "neperisabili", invariabil triumfători, frivoli atunci când e nevoie, dar şi romantici, dacă situaţia o impune...Sunt de părere că această construcţie hibridă a scenariului (Robert Towne) şi realizării regizorale (Roman Polanski), acest melanj de genuri "pur sânge", poate lămuri într-o anumită măsură senzaţia de "trenare a acţiunii" menţionată la început.
