Marketarea unui film începe din stadiul dezvoltării noului produs, continuă pe parcursul formulării primelor idei de proiect şi mai apoi, al producţiei, distribuţiei şi proiectării acestuia. În anumite puncte cheie ale ciclului de viaţă al filmului, actorii sunt ei înşişi implicaţi în activităţi de promovare, de la marketarea ideii/scenariului către casa de producţie, până la promovarea filmului în cinematografe, pe diversele suporturi media ori la televiziunile prin cablu. O definiţie a marketing-ului în materie de film ar putea fi următoarea:
Orice activitate care susţine un film în tentativa de a-şi atinge ţintele de audienţă, în indiferent care moment de pe parcursul <<vieţii>> acestuia. (cf. Durie, Pham, Watson, “Marketing and selling your film around the world”, Silman-James Press, 2000).
În măsura în care "consumul" de film poate fi asemănat unei călătorii, nu sunt uşor de identificat punctul de pornire şi cel de sosire. Consumul unui film nu se termină în momentul în care este afişat genericul de final în sala de cinema, pur şi simplu pentru că unii spectatori vor dori să îşi extindă sfera cunoştinţelor despre film, consultând recenzii pe internet ori pe suport de hârtie, discutând filmul cu prietenii ori propunându-şi să vadă filme înrudite cu acesta. Vizionarea unui film îl poate stimula pe receptor să caute alte filme ale aceluiaşi regizor sau scenarist, să afle mai multe detalii despre compozitorul muzicii şamd. Dacă filmul este un remake (scuzaţi preţiozitatea!), îl poate convinge să vadă filmul original.
De aceea, consumul unui film pare mai degrabă o activitate ciclică iar stimuli adecvaţi, care te îndeamnă la vizionare, pot fi orice produse culturale conexe: cărţi, muzică, televiziune, articole de presă. Pentru a fi eficientă, activitatea de marketing trebuie să se focuseze pe ambele perspective – cea a producătorului şi a consumatorului de film – şi să identifice punctele de tangenţă ale acestora. Literatura academică de specialitate s-a dezvoltat în linie cu interesul în creştere faţă de industriile creative şi ţine, fără discuţie, cont de valoarea economică uriaşă pe care aceste industrii îl aduc într-o economie de piaţă.
Ei bine, cam asta ar fi, în linii mari, perspectiva “ştiinţifică” asupra marketing-ului în materie de film. După cum se observă cu uşurinţă, orice teorie ştiinţifică, mai ales una care a progresat considerabil în ultimii ani, se prevalează de un limbaj de specialitate care uneori devine supărător, dacă nu chiar alambicat şi ambiguu. Dar asta nu înseamnă că aceleaşi discuţii despre promovarea filmelor nu ar fi putut, la fel de bine, să aibă loc şi acum 80 sau chiar 90 de ani. Fireşte, le lipseau toate aceste “preţiozităţi” terminologice. Cât despre “marketing”, nici măcar nu sunt sigur că se inventase termenul…Şi, cu toate astea, disputele de idei existau!
Mai jos redau un articol, publicat de Horia Igiroşanu în 1925, în care acesta îşi “varsă năduful” pe “monopolurile” care acaparau distribuţia filmelor pe piaţa românească. De multe ori, susţine autorul,
Filme din cele mai slabe sunt prezentate ca cele mai bune; iar cele în adevăr mai bune, cari costă enorm au acelaşi bagaj de reclame, fondul de superlative fiind de mult epuizat şi risipit pentru produse submediocre.
 |
| Regizorul şi criticul Horia Igiroşanu. |
Parcă sună cunoscut, nu-i aşa? Problemele se pun cam la fel şi astăzi, de unde am putea concluziona că nu am progresat prea mult în ultimii 85 de ani…În schimb, nu e deloc exclus să fi regresat, pur şi simplu pentru că astfel de articole “avertisment” nici măcar nu mai apar în presa românească de profil…Sau poate mi-au scăpat mie…De cele mai multe ori, mergem la filme - fie ele bune ori proaste - şi atât. Critica şi autocritica, din păcate, au cam dispărut. Consumatorul modern de artă pare să aibă acest handicap teribil: lipsa discernământului.
În final, trei afişe de promovare a filmelor din anii 1920.
0 comentarii:
Post a Comment