Buster Keaton, comediantul cu "chip de piatră" - "The navigator" (1924)

Cineva spunea la un moment dat: “dacă nu ai văzut încă filmele lui Keaton, nu contează cu care din ele vei începe. Cele mai multe sunt mici capodopere şi chiar şi acelea de mai mică anvergură se dovedesc a fi inspirate şi pline de o vitalitate şi o inteligenţă pe care nu le vei găsi în sala de cinema de la mall”. Cu excepţia, aş adăuga eu, a situaţiei în care ai putea prinde la mall un film de Keaton…

Buster Keaton

Nu prea am avut ocazia să asist la conversaţii sau să parcurg fragmente de text în care numele lui Keaton să fie “livrat” aşa, de unul singur. De regulă, vine la pachet, însoţit de cele ale lui Chaplin şi Lloyd. Incontestabil, cei trei definesc un “triunghi de aur” al comediei mute. Din nefericire, la fel cum în matematică se pot defini anumite relaţii precise între laturile “triunghiului de aur”, şi în materie de comedianţi, unii sau alţii au încercat să orchestreze diverse jonglerii, acreditând ideea că între cei trei ar exista o anumită ierarhie. S-a spus ba că Chaplin e cel mai melancolic şi umanist dintre ei, ba că Lloyd este remarcabil în ipostaza lui de om obişnuit, “de pe stradă”, ba că filmele lui Buster sunt un dezastru la capitolul încasări şamd. 

Harold Lloyd (1893-1971)

Charles Chaplin (1889-1977)

Nu cred că e cazul să apelez la prea multe argumente ca să concluzionez: abordarea e greşită. Fără să-mi propun să combat utilitatea “mondenă” a unor asemenea categorisiri (valabilă, în cazul de faţă, cel mult pentru contemporanii lor), noi, “cei de azi”, trebuie să fim conştienţi că oferta de comedianţi geniali e aia pe care am moştenit-o şi în nici un caz nu avem cum – cu atât mai puţin retrospectiv – să le sporim numărul. Pe scurt, ăştia sunt protagoniştii şi cu ei trebuie să defilăm. De aceea, propun o abordare mult mai simplă: să ne bucurăm de moştenirea lăsată de Chaplin, Lloyd sau Keaton, fără să ne mai uzăm căutând răspunsuri la întrebări inutile: “care din ei a fost mai bun”? De altfel, un bun răspuns la această întrebare ni-l dau chiar Chaplin şi Keaton în “Limelight” (1952), film în care cei doi joacă umăr la umăr, fără invidie sau resentimente.

Acestea fiind spuse, revin la filmele vizionate. Azi vorbim de “Navigatorul” (“The navigator”), primul film de lung metraj al lui Keaton, din 1924. M-am gândit să încep cu el nu pentru că am vrut să mă conformez unui criteriu cronologic de vizionare, ci dintr-un motiv mult mai prozaic: dacă vreţi să replicaţi experimentul meu şi să vedeţi aceleaşi filme, în aceeaşi succesiune, e nimerit să pornim la drum cu un film care are potenţialul cert de a va zgândări interesul şi a vă motiva să mergeţi mai departe. 

 “Navigatorul” este o experienţă vizuală minunată, plină de satisfacţii chiar şi pentru cel mai reticent şi obtuz dintre spectatori. Efortul în materie de concentrare la care ne spune filmul este unul infinitezimal de mic, ceea ce face ca într-o balanţă a costurilor şi beneficiilor, avantajele să precumpănească în modul cel mai vădit. Ca să accentuez ideea anterioară, garantez că vă veţi simţi mai odihniţi şi mai relaxaţi după vizionare decât eraţi înainte! Filmul e capabil de adevărate minuni!

Kathryn McGuire

Rollo Treadway (Buster Keaton) provine dintr-o familie înstărită şi îşi cam face “veacul” printre alţi bogătaşi. Prototip al răsfăţatului, tam-nesam, într-una din zile, lui Rollo i se năzare s-o ia de nevastă pe vecina de vis-à-vis, Betsy O’Brien (Kathryn McGuire). Culmea răsfăţului, Rollo programează nunta în aceeaşi zi (!). Zis şi făcut, detaliile, administrative sau de orice alt fel, nefiind, la “valoarea” lui, o problemă insurmontabilă. Pentru a încununa apoteotic petrecerea de nuntă, Rollo îşi face planuri să purceadă cu aleasa inimii într-o călătorie pe mare, taman până în Honolulu, cerându-i butler-ului să achiziţioneze biletele cu pricina. Ca un ultim detaliu – pesemne cel mai puţin important dacă ar fi să contabilizăm tot noianul de pretenţii anterioare – lui Rollo îi  vine ideea (genială, nu-i aşa?!) de a o întreba şi pe Betsy dacă e de acord. În context, deznodământul nu e dificil de anticipat: fata îl refuză. Cu toate acestea, Rollo decide să nu renunţe la planul iniţial de a întreprinde călătoria.

În paralel cu firul narativ anterior, devenim părtaşi la conflictul violent iscat între două bande de spioni. Fără prea multe detalii, suntem puși în fața faptului împlinit: una din bande decide să saboteze fregata inamicilor (Navigatorul), recent cumpărată de la cine altcineva decât tatăl lui Betsy. Practic, aici se înoadă cele două fire ale naraţiunii. Deşi la prima vedere acţiunea se prefigurează a fi una în cheie tragică, finalul filmului ne va releva contrariul.
 

După un intro de 15-20 de minute în care sunt bifate majoritatea ingredientelor menţionate de mai sus, tempo-ul narativ decelerează semnificativ, fiind treptat înlocuit de cel de factură comică. Din acest moment, dimensiunea acţiunii devine una preponderent spaţială, în detrimentul laturii temporale. 

Woody Allen

Referindu-se la reţeta de succes a filmelor de comedie, Woody Allen spunea la un moment dat că nu poţi folosi acelaşi tip de glume, în mod liniar, pe tot parcursul unui film. Inevitabil, spectatorii se vor plictisi şi, mai devreme sau mai târziu, abandonează “lupta”. Dimpotrivă, un film reuşit mizează pe o distribuţie exponenţială a gag-urilor, cele mai bune fiind amplasate în partea mediană şi în cea de final a acestuia.

Nu am invocat în mod întâmplător numele lui Allen. Keaton, alături de Chaplin, se găsesc pe lista “scurtă” a maeştrilor regizorului american, după cum îndeobşte a declarat-o în nenumărate rânduri chiar el. Anticipând, fără însă să detaliem, filme precum “Trandafirul roşu din Cairo” (“The purple rose of Cairo”) se revendică în modul cel mai evident din creaţiile Keaton-iene (“Sherlock Jr.”). Aşadar, Allen a pus în cuvinte o reţetă a filmelor de comedie pe care, cu mulţi ani mai înainte, Keaton o aplica şi pentru care “Navigatorul” rămâne unul din "exemplarele" cele mai reuşite, poate chiar din întreaga sa carieră.

La loc de frunte şi demne de a fi urmărite cu mare atenţie în “Navigatorul” – ca de altfel şi în celelalte filme ale acestuia – sunt inovaţiile tehnice, Keaton manifestând, încă de la începutul carierei, o fascinaţie ce ar putea fi catalogată, fără riscul de a greşi, drept “sălbatică” faţă de tot ce însemna tehnic. “Our hospitality” (1923), “Sherlock Jr.” (1924), “The general” (1926) sau “The Cameraman” (1928), sunt exemple de filme în care această pasiune transpare în modul cel mai direct. Revenind la filmul analizat, multe din secvenţele comice sunt memorabile şi, poate chiar mai interesant de notat, majoritatea scenelor care apelează la cascadorii sunt gândite, orchestrate şi realizate de însuşi Keaton.

Merită amintită în context superba scenă subacvatică a scafandrului, în care personajul lui Keaton trebuie să coboare pe fundul oceanului pentru a repara o defecţiune a navei. Interesant este că deşi asemenea scene obişnuiau să fie filmate folosind diverse trucaje (cel mai folosit era cel al acvariului), Keaton a ţinut cu tot dinadinsul să nu o compromită, alegând, deci, varianta cea mai puţin facilă şi, deci, cea mai costisitoare. Această decizie a implicat patru săptămâni de filmări pe fundul lacului Tahoe din Sierra Nevada, în condiţiile în care nimeni nu putea sta în apă mai mult de 10-20 de minute, date fiind temperaturile extrem de coborâte. Şi cu toate astea, Keaton a făcut-o.

Acesta este nivelul la care trebuie înţeleasă pasiunea pentru film şi atenţia pe care cineastul american o acorda produsului finit.

Serialul nostru va continua! Pentru moment, vă doresc vizionare plăcută!