"Complexul Oedip"...de la tragic la hazliu

Oedip, Iocasta, Laios...Teba, Grecia...Pasolini, Hitchcock, Lucas...Paricid, incest, forța destinului...Dar, în primul rând, Sofocle și piesa sa “Oedip rege”.

Îmi vine în minte imaginea unei troițe în jurul căreia se adună credincioșii, unii mai timizi, alții încrezători, unii vanitoși, alții smeriți. Toți sunt acolo din același motiv, dar e clar, fenomenul îi marchează și îi motivează diferit. Privită de undeva de sus, scena este și mai revelatoare iar insulițele formate ad-hoc de grupurile de indivizi, tot mai evidente, deși granițele dintre ele sunt invizibile, netrasate explicit. Dacă punem egal între troița din exemplul de mai sus și mitul oedipian, nu ar fi dificil să comasăm spectatorii de film într-un continuum tipologic, distribuit în jurul a două extreme. La unul din capete sunt cei pentru care mitul este șablonard, un stereotip cultural și nimic mai mult. Este tabăra “ateilor”, a autosuficienților, cei pentru care între negru și alb nu există nicio nuanță de gri. Ei “cred în Dumnezeu doar dacă îl văd și îl pot pipăi”. De pildă, Pier Paolo Pasolini și al său “Oedipus rex” (1967), ar putea fi un bun catalizator pentru această facțiune, în măsura în care filmul lui prezintă mitul într-o formă “justă”, consecventă în bună măsură originalului sofoclian. La celălalt capăt al spectrului sunt cinefilii care poartă în spinare un bagaj cultural notabil, din care ar putea deșerta oricând sensuri multiple ale mitului, unele mai vizibile, altele teribil de încriptate. Pentru aceștia, nu ar fi deloc elucubrant să înșirăm pe aceeași foaie de hârtie filme între care, aparent, nu există nicio legătură: “Matrix”, “Cat on a hot thin roof”, “Star Wars”, “Strangers on a train”, “The Birds”. Și, cu toate acestea, temeiul de a le alătura este perfect justificabil, în condițiile în care unul din cei mai mici numitori comuni ai filmelor enumerate este mitul oedipian.

Oedip și Sfinxul

Sofocle

Cinematograful a spus povestea lui Oedip în adaptări dintre cele mai diverse, de la drame a căror acțiune era plasată în Antichitate, până la versiuni contemporane și, mergând mai departe, la ecranizări futuriste. Spectrul tematic acoperit a fost, la rândul său, extrem de vast, de la tragedie, trecând prin melodramă, western și film noir și ajungând până la comedii mai mult ori mai puțin rasate. Succesul de care s-a bucurat mitul oedipian în adaptările cinematografice se datorează, în deloc mai puțină măsură și lui Sigmund Freud, a cărui teorie a “inhibiției sexuale”, văzută ca potențator comportamental, pare a fi fost una din cele mai redutabile în plan artistic ale secolului trecut. La prima vedere, alăturarea mitului cu psihanaliza poate părea distonantă, însă trebuie să admitem că dihotomia între conștient și subconștient se manifestă deopotrivă în cazul cineaștilor și al criticilor. Iată ce spunea la un moment dat Fritz Lang:

“Întotdeauna am zâmbit atunci când diverși indivizi veneau la mine și îmi explicau ce am vrut, de fapt, să spun în filmele mele. Apoi mi-am dat seama. Profesia mă pune în situația unui psihanalist. În mod inconștient, atunci când scrii o povestire, ești obligat să îți psihanalizezi personajele. Apoi, trebuie să mă lămuresc de ce acestea se comportă în felul în care o fac, pentru a putea fi capabil să dau toate explicațiile actorilor. Poate că în definitiv un critic de film este tot un psihanalist...își dă seama de anumite lucruri pe care eu, ca regizor, le fac, dar de care eu nu sunt în totalitate conștient...”.

Caricatură a lui Sigmund Freud. Ce-și doresc bărbații...

Edipo Re (1967) de Pier Paolo Pasolini

Una din cele mai reușite transpuneri ale mitului lui Oedip pe ecran este cel din 1967 al lui Pier Paolo Pasolini, “Edipo re” (Oedip rege). Combinație interesantă a mitului oedipian clasic cu segmente extinse din autobiografia regizorului, filmul surprinde și alipește într-un mod interesant două viziuni diferite asupra societății italiene: pe de-o parte, o viziune modernistă (Oedip, orb, hoinărește în finalul filmului pe străzile Bologniei); pe de altă parte, o lume arhaică, primitivă, ilustrată excelent de peisajele deșertice ale Marocului, locația unde a fost turnat segmentul mitologic al filmului. În ce privește atracția lui Pasolini pentru acest mit, lucrurile sunt destul de clare: încă din copilărie, relația cu tatăl său a fost una rezervată, glacială, compensată din plin de legătura foarte strânsă pe care a avut-o cu mama lui.

Tema conflictului oedipian între tată și fiu este recurentă, aproape stereotipală în cinematografie. Nu trebuie însă să uităm niciun moment că cea de-a șaptea artă s-a inspirat în numeroase rânduri de la celelalte “surori”, cea mai “abuzată” dintre ele fiind, probabil, literatura. Tipologii patriarhale dominante în relația cu progeniturile lor întâlnim atât la John Steinbeck (de exemplu, în romanul “La est de Eden”), ecranizat în 1955 de Elia Kazan, cât și la Tennessee Williams (în piesa “Pisica pe acoperișul fierbinte” - vezi aici detalii despre "Noaptea iguanei"), adaptată pe peliculă în 1958 de Richard Brooks.

Unul din genurile de film cele mai fertile, predispus în mare măsură să asimileze influențe din zona mitologiei dar deopotrivă și din literatură, a fost western-ul. Explicațiile permeabilității sale extraordinare sunt numeroase. Primordial, aceasta s-a datorat: (i) influenței minimale pe care genul a receptat-o din partea “culturii clasice” și (ii) rațiunii majore pentru care a fost creat genul: glorificarea eroului principal. Sunt numeroase exemple de western-uri în care este explorat mitului oedipian al relației dintre tată și fiu. Enumăr la întâmplare trei dintre acestea: “Broken lance” (1954, Edward Dmytryk, autor și al unor filme noir devenite clasice), “Last train from Gun Hill” (1959, John Sturges) și “Gunfight at the O.K. Corral” (1957, John Sturges). Scenaristul Philip Yordan (“The man from Laramie”, “El cid”) spunea la un moment dat: “Întotdeauna mi-am dorit să recreez o mitologie tragică, acordând o importanță aparte destinului, solitudinii și nobilității personajului principal”. Avem în această declarație un ecou al viziunii sofocliene.

Continuând pe același drum, fără să ne îndepărtăm însă prea mult de filonul central al genului western, ajungem inevitabil la prima trilogie “Star Wars” (saga construită pe tipar western, cu acțiunea plasată în viitor), mai precis la cel de-al treilea episod al seriei, “Return of the Jedi”. După cum știm, apogeul conflictual îl opune pe Luke Skywalker (fiu) lui Darth Vader (tată), cei doi fiind la un pas să se omoare unul pe celălalt, într-o reeditare în peisaj futurist a conflictului dintre Oedip și Laios. Abia mai târziu va afla Luke că cel cu care s-a luptat era tatăl lui, la fel cum nici Oedip nu știe de la început că cel pe care îl ucide dintr-o izbucnire de orgoliu îi este, de fapt, tată.

"Războiul stelelor", regia Robert Lucas

Vorbind despre mitul oedipian, nu trebuie să uităm nici celelalte componente tematice, cel puțin la fel de importante: incestul și implacabilitatea sorții. Un bun exemplu de film ce poate fi încadrat aici este “Chinatown” (Roman Polanski, 1974 - mai multe detalii aici). Detaliul care ne interesează este relația incestuoasă dintre Noah Cross (interpretat de John Huston) și fiica acestuia, Ewelyn Mulwray (Faye Dunaway), o variațiune a temei clasice din “Oedip rege”, în care mama întreține – fără a cunoaște, însă, adevărata identitate a soțului ei – relații incestuoase cu fiul ei.

"Păsările" și "Psycho", două din filmele lui Hitchcock inspirate din mitul lui Oedip

În "Oedipus wrecks", personajul interpretat de Woody Allen este "terorizat" de mama lui. Ca prin minune, imaginea proiectată a acesteia ajunge pe cerul orașului New York, de unde încearcă să îi controleze fiului "destinul", în văzul tuturor.

În "Hollywood ending", regizorul Val (Woody Allen), pe fond nervos, are o criză de "orbire", fiind nevoit să ducă filmul până la capăt, încercând să păstreze aparența că este perfect sănătos. În cele din urmă filmul pe care îl realizează se bucură de un real succes în Europa. După ce descoperă că soția lui fusese mama lui, Oedip se automutilează scoțându-și ochii, însă în final, soarta îi surâde și tragedia capătă unele nuanțe pozitiv moralizatoare.

Oedip, orb, condus de Antigona, fiica (și sora!) acestuia. Pictură de Antoni Brodowski, 1828.

În ce privește implacabilitatea sorții, folosim ca studiu de caz două din filmele lui Alfred Hitchcock - “The birds” (1963) și “Psycho” (1960). Cele două scene emblematice, câte una din fiecare film, probabil cele mai cunoscute din întreaga filmografie a regizorului – scena dușului, respectiv cea a atacului păsărilor – ilustrează în cel mai bun mod posibil tema analizată. Ideea de “fatalitate” este sugerată de faptul că scenele respective se produc, fiecare în parte, într-un mod oarecum irațional – dificil de digerat atât de spectatori, cât și de personajele vizate – cel puțin dacă analizăm evoluția personajelor de până la acel moment. De exemplu, Marion Crane, personajul feminin din “Psycho”, cea care încearcă să se ascundă după ce furase o sumă de bani, realizează în cele din urmă consecințele faptelor ei și decide să înapoieze banii. Deși Marion se împacă cu “universul” și este gată să reintre pe drumul drept, va fi, totuși, pedepsită crunt. Așa cum spune la un moment dat Norman (criminalul psihopat), “oamenii nu pot fugi de nimic...toți suntem prizonieri ai unor capcane...și nimeni nu are puterea să evadeze”. Ei bine, exact la fel de brusc și irațional se modifică și destinul lui Oedip, vizita acestuia la Oracolul din Delphi punând în mișcare o mașinărie uriașă, invizibilă, care configurează întregul set viitor de evenimente nefaste. Revenind la “The birds”, păsările nu sunt altceva decât reprezentarea într-o formă încarnată, palpabilă, a arbitrariului și impredictibilității sorții iar atacul asupra oamenilor, o dovadă a fragilității vieții, a posibilității ca aceasta să fie, de fapt, lipsită de sens și absurdă...

Voi încheia cu un dialog extras din “Analyze this” (Harold Ramis, 1999), în care asistăm la discuția dintre psihiatru și mafiot, subiectul fiind moartea tatălui pacientului. După ce veți citi fragmentul, veți constata că încheiem articolul în aceeași notă ușor pesimistă...Vedem multe filme în viață, dar pentru câte din ele încercăm să pătrundem dincolo de aparență? Doctorul este simbolul “cinefilul informat” iar mafiotul, cel al “cinefilului amator, indiferent și nepăsător”.

Doctor: Ai vreun sentiment de vinovăție?

Mafiot: În legătură cu ce? Nu eu l-am omorât…

Doctor: Știu asta, încercam numai să speculez, Paul și mă întrebam dacă ți-ai dorit ca el să moară.

Mafiot: De ce aș fi vrut să moară tatăl meu?

Doctor: Păi, tu ai spus că vă certați mereu. Te plesena de fiecare dată când îi încălcai autoritatea. Poate că între voi era un conflict oedipian nesoluționat.

Mafiot: Vorbește în engleză omule! În engleză!

Doctor: Oedip a fost un rege grec care l-a omorât pe taică-su și s-a căsătorit cu maică-sa.

Mafiot: Pfff! La dracu cu grecii ăștia!

Doctor: Este ceva firesc. Tânărul băiat dorește să scape de taică-su ca să o posede în totalitate pe maică-sa.

Mafiot: Ce vrei să spui? Că vreau să mă culc cu maică-mea?

Doctor: Nu. E vorba de o fantezie la un nivel primar...

Mafiot: Auzi, tu ai văzut-o vreodată pe maică-mea? Ești complet dus cu pluta?

Doctor: E vorba de Freud...

Mafiot: Păi atunci Freud ăsta e un nebun și asta ești și tu pentru că te-ai apucat să-mi vorbești de el.

Doctor: Este...

Mafiot: Du-te dracului!

Oedipus cu personaje din...legume (2004).