"Call her savage", John Dillon, 1932

Mai jos avem un "still" minunat al Clarei Bow, luat în timpul filmărilor la "Call her savage", pelicula din 1932 regizată de John Dillon. Ca "bonus",  găsiți mai jos și pelicula integrală (din păcate, nu este versiunea restaurată anul acesta de Museum of Modern Art).

Clara Bow

Generații...de la Muybridge și Edison, până la Jean Michel Jarre!

O privire în studiourile Babelsberg...

Un scurt documentar despre studiourile Babelsberg, realizat de cei de la American Cinematographer.

La mulți ani, Babelsberg!

Studioul Neubabelsberg, o minune a anilor 1920

Așa cum am promis, marcăm printr-o postare aniversarea a 100 de ani de la înființarea studioului Neubabelsberg. Pentru aceasta, am ales să redau în integralitate un articol publicat în 1925 în presa românească de specialitate. Sper să vă placă!


<<Cine a vizitat vreodată uriaşele uzine pentru producţia de filme ale soc. “Ufa” în Neubabelsberg şi se reîntoarce acolo peste o săptămână, ar putea să repete mult citata întrebare a lui Schiller:

“Pot eu să scot armate din pământ?”
“Îmi cresc oare grânele din mână goa­lă?” şi s-o afirme, că se poate.

Căci acolo se nasc peste noapte construcţii şi clădiri ca din pământ care ar face să se mire chiar şi pe acel vizitiu întrebat de că­tre un american în cât timp s-a lucrat la clădirea catedralei din Colonia şi la care a răspuns:

“Nu ştiu domnule! Aseară nu era încă în locul unde se află zidit acum.”

Franţa anilor 2000, imaginată la 1900

Vă propun să trecem în revistă o serie de "fotografii desenate" de Jean Marc Cote în preajma pătrunderii în secolul XX care surprind, în viziunea desenatorului, o anumită dimensiune a societăţii franceze a anilor 2000. Iniţial, desenele au circulat pe post de "surprize" introduse în pachetele de ţigarete ale vremii. Ulterior, le regăsim sub forma unor simple cărţi poştale. Nu ştiu de câtă atenţie s-au bucurat în epocă desenele lui Cote, dar dacă am pune în balanţă chiar şi numai interesul pe care îl suscită în prezent, tot cred că ar fi suficient să zăbovim câteva minute asupra lor. Aşadar, vizionare plăcută!

Acelaşi Channing Pollock?

Într-o postare anterioară, în care treceam în revistă modul în care s-a reflectat în presa vremii premiera pe pământ american a "Metropolis"-ului Lang-ian (mai multe detalii aici), aminteam, en passant, numele lui Channing Pollock. Ulterior, am primit câteva e-mail-uri de nedumerire de la cititorii blog-ului (mulţumesc Andrei, Melania, Cristi şi Oana!). Întrebarea, perfect justificată, era dacă acest Channing Pollock este una şi aceeaşi persoană cu interpretul rolului principal din varianta "Judex" ecranizată de Georges Franju în 1963. Răspunsul este un categoric nu.

Channing Pollock (1880-1946), critic şi autor de piese de teatru şi scenarii. Din păcate pentru el, a ieşit cam şifonat din "afacerea" Metropolis (detalii în aceeaşi postare, aici).

Channing Pollock (1926-2006), magician şi actor american. Prestaţia din "Judex" a fost una simplă, dar convingătoare.

Odată lămurit acest "mister", încheiem postarea de faţă, invitându-i pe toţi prietenii noştri să fie la fel de alerţi şi dăţile viitoare. Numai bine!

Piaţa filmelor analogice continuă să se "subţieze"

După semi-necrologul închinat "Kodachrome"-ului (link aici), "Cinema, pas cu pas" este în situaţia neplăcută de a vă da o altă veste proastă: producătorul japonez Fujifilm a anunţat că va scoate din fabricaţie două din filmele sale profesionale. E vorba de Fujichrome Velvia 100F şi Velvia 50. Mai exact, este vorba de formatele pe 35 mm, 120 mm şi 102x127 mm (4x5) ale gamei Velvia 100F şi, respectiv, 4x5 şi 8x10 ale gamei Velvia 50. Se pare că ultimele stocuri vor fi puse în vânzare în decembrie, în Marea Britanie (aviz amatorilor!). După atâtea veşti proaste, iată şi una bună: gama Velvia 50 îşi va menţine formatele pe 35 mm şi 120 mm. Oficialii companiei japoneze au invocat în sprijinul deciziei diminuarea cererii la nivel mondial, pe fondul popularităţii în creştere a formatului digital. Cu toate acestea, Fujifilm va continua să producă filme analogice, însă doar parţial şi pe cele având la bază halogenura de argint (din gama Velvia). 

Parţial, problemele companiei sunt legate şi preţurile ridicate ale materiilor prime necesare pentru realizarea acestui tip de filme. De exemplu, Velvia 50 a ieşit din fabricaţie în 2005, ca urmare a dificultăţilor de achiziţie a materiilor prime necesare, însă producţia a fost ulterior reluată, în august 2007, pe măsură ce Fujifilm a dezvoltat unele materii prime alternative.

În 2010, Fujifilm renunţase la alte trei produse din gama profesională, şi anume Neopan 400 120 mm, Superia reala 35 mm şi Pro 160S 35 mm. Câteva luni mai târziu, a ieşit din fabricaţie şi gama Fujichrome Sensia.

"Judex" (1916) - găsim muzicieni printre cititorii blogului?

Am găsit întâmplător această partitură pentru pian scrisă pentru serialul "Judex" (Louis Feuillade, 1916). Editor al cărţii este Bourlant-Ladam, din Paris, copia aparţinând Conservatorului Muzical din Paris. Valsul este compus, aşa cum rezultă din informaţiile de pe prima copertă, lui Clapson. Ne ajută aore cineva să transpunem muzical partitura? În cazul unui răspuns afirmativ, fişierul sonor va fi postat pe blog!

"Metropolis" (1927), l'esprit de l'epoque

Paradoxal, expresia din titlu descrie cel mai bine incursiunea fugară pe care o vom face în America anilor 1920, pentru a vedea reacțiile stârnite de lansarea capodoperei germane a studiourilor Ufa. Înainte de a începe, facem o precizare: toate crâmpeiele de articole prezentate mai jos sunt preluate de blogul nostru direct din reviste de specialitate americane ale epocii.

Secvență publicată în ianuarie 1927. "Metropolis" e catalogat drept "cel mai ambițios și costisitor film proiectat vreodată în Europa". Mai multe detalii, în pagina 3 (:-)). 

Pagina 3: un prim indiciu de natură să șocheze: filmul primește o notă proastă de la editorii americani la capitolul "scenariu". Singurul său atu este asociat modului inedit în care portretizează viitorul omenirii: "singurele elemente care au trezit entuziasmul spectatorilor au fost cele în care a fost ilustrat teribilul iad al mașinăriilor".

"Metropolis" (1927), instantanee din timpul filmărilor

(c) Ufa

"Metropolis", Fritz Lang (1927)

Sunt unele postări în care simţi nevoia să fii original, să comentezi un film, să îl diseci, cu riscul, asumat, ca uneori să ajungi în punctul în care derizoriul şi textul tău să nu poată fi deosebite cu uşurinţă. Există însă şi celelalte situaţii, în care oricât de mult ai încerca să fii unic, nimic nu se leagă şi asta dintr-un motiv foarte simplu: s-a scris atât de mult pe tema respectivă, încât nimic nu mai poate fi original. E cazul, cu vârf şi îndesat, şi pentru capodopera din 1927 a lui Fritz Lang, "Metropolis". Chiar dacă ai impresia că ai găsit o cheie nouă de interpretare a filmului, ar putea fi, realist vorbind, pretenţia respectivă altceva decât un orgoliu de moment? Nu cred...

Faptul că există această postare, pe care chiar dacă nu o puteţi "atinge" (deh, pixelii ăştia...), tot puteţi striga că "Este!", e cea mai bună dovadă a ambiţiei şi "curajului" de a vorbi, totuşi, despre film. Cum o vom face? Simplu: ca şi când aici şi acum, pe blog, s-ar scrie prima oară despre peliculă. Abordarea e una simplă: ne teleportăm mental în fotoliile unei săli de cinematograf din 1927 şi vom studia programul distribuit la premiera peliculei. E vorba despre premiera londoneză, de la Marble Arch Pavilion, din 1927. Ca mai toate obiectele conservate de-a lungul timpului (postere, cărţi poştale semnate de actori sau regizor etc.) şi acest program este extrem de valoros, cu atât mai mult cu cât unii opinează că ar mai exista doar 3 exemplare păstrate (!). Dovada: a fost scos la vânzare pentru aproape 4.500 dolari. O sumă deloc modică...

Afişe pentru "The passionate plumber", 1932

Poster suedez pentru "The passionate plumber" (Edward Sedgwick, 1932). Designer: Carl Gustav Berglow. Pentru mai multe detalii despre Buster Keaton, verificaţi aici. Pentru a citi strict despre colaborarea lui Keaton cu Edward Sedgwick, citiţi aici.

"Cinema, pas cu pas", un blog...portocaliu

Nu mi-am pus niciodată la modul foarte serios întrebarea “de ce blogul <Cinema, pas cu pas> e colorat preponderent în portocaliu?”. Ce ştiu însă sigur e că nu are nicio legătură cu acel portocaliu la care probabil că deja v-aţi gândit. Îmi amintesc doar că a fost o culoare care mi-a plăcut şi care mi s-a părut, în plus, a nu fi foarte obositoare pentru cei care doresc să petreacă 5-10 minute citind postările de pe blog. De curând, însă, am descoperit ceva interesant, care ar putea justifica, la modul subliminal, fireşte, alegerea  portocaliului.

Să luăm o fotografie oarecare, cum este cea de mai jos:

Louis Feuillade, maestrul serialului: de la "Fantomas" la "Judex"

Regizor, pionier al filmului, scenarist și producător. Louis Feuillade s-a născut la Herault (în sudul Franței), în 1873, într-o familie înstărită. Părinții săi se îndeletniceau cu comercializarea vinurilor. În tinerețe, Feuillade se arată interesat de literatură, înclinațiile sale artistice fiind însă concretizate mai târziu, inclusiv în producția de film. Deocamdată, însă, tânărul Feuillade este la vârsta la care scrie poezii și scurte articolașe pentru presa locală. După terminarea școlii, lucrează pentru o scurtă perioadă de timp în firma părinților. Moartea tatălui său îi ghidează pașii spre Paris, cu intenția fermă de a deveni scriitor. Traversează o perioadă dificilă în capitala Hexagonului, dar reușește, în cele din urmă, să semneze un contract cu revista "Revue mondiale". 

Louis Feuillade

Reclame din epocă pentru "Wings" (1927)

Am vorbit nu cu mult timp în urmă pe blog de superproducţia americană "Wings", din 1927 (detalii aici). De curând, am descoperit două afişe de promovare a filmului, ambele din 1928 şi ambele vizând proiecţii realizate după perioada îndelungată în care filmul fusese "parcat" în cinematografele din New York.

Primul afiş vine de la Teatrul Solon din Iowa şi este datat Septembrie 1928, cu indicarea precisă a datelor la care urmau să aibă loc proiecţiile (18, 19, 20, 21 şi 22 ale lunii). Curios sau nu, autorii conceptului de afiş au considerat că o metodă bună de promovare ar putea fi preţul biletelor. Dacă în New York - suntem atent informaţi - preţul mediu al unui bilet ar fi fost de 2 dolari/persoană, în Iowa doritorii adulţi ar fi avut ocazia (unică!) să plătească de 4 iar copiii chiar de 8 ori mai puţin decât în metropolă! Ce mai, curat chilipir...

Cel de-al doilea afiş vine chiar din New York, de la Teatrul Schine Eckel şi promovează aceleaşi tarife "preferenţiale", însă în condiţiile includerii în lista atracţiilor a acompaniamentului muzical şi, respectiv, a efectelor sonore! Aşadar, o ofertă newyorkeză net superioară celei din provincie...

Artă și moralitate în fotografii de epocă din anii 1920

Îmbrăcați la patru ace, aruncând priviri senine și candide (dar pe alocuri, și sfidătoare) camerei de luat vederi, personajele din fotografiile de mai jos pot fi cu ușurință luați drept exponenți ai societății progresiste a vremii: Australia anilor 1910-1930. Absolut nimic nu trădează statutul lor aparte, excentricitatea existenței lor. Mai mult, instantaneele pe care le vom admira îți distrag parcă în mod subtil atenția de la datele biografice ale personajelor, punându-ne, în schimb, în fața unor realizări tehnice deosebite. Este de admirat atât calitatea în sine a fotografiilor (conservate în stare excelentă, nu cred că a fost vorba de vreo restaurare la mijloc), cât și ipostazele de-a dreptul neașteptate, adesea complet relaxate, frizând chiar ironia, ale protagoniștilor. Oare admirarea unor fotografii în care sunt imortalizați criminali notorii ai vremii pune în vreun fel sub semnul întrebării integritatea (morală a) simțului estetic al privitorului? Nu am (încă) un răspuns la această întrebare...

Pe "aripile" unui film mut restaurat

Am mai spus-o și nu obosim deloc să o repetăm, "Cinema, pas cu pas" este mai mult decât interesat de orice restaurare a peliculelor din perioada filmului mut. De data aceasta, avem ocazia să vorbim despre primul film gratulat, în 1929, cu laurii Oscar-ului. Nu, asta nu înseamnă în vreun fel că devenim comerciali sau ne lăsăm purtați de valul celor cu ochii țintuiți asupra cuvântului care începe cu "O". Nicidecum! Filmul este unul extrem de interesant, un cocktail veritabil de adrenalină - și ce senzații!-, considerat de unii ultima mare realizare a anilor 1920. Pe frontispiciu, stau scrise cu litere de-o șchioapă: Gary Cooper, Clara Bow, Richard Arlen și Buddy Rogers. Cu avantajul conferit de vizionarea filmului, dați-mi voie să pun oareșce "bețe-n roate" arsenalului de marketing tipic americănesc (da, funcționa perfect și pe vremea aceea!) și să restatuez ordinea: Buddy Rogers, Clara Bow, Richard Arlen și, în fine, Gary Cooper. Așa e mai mult mai corect. Ar fi injust să îi acordăm primatul lui Gary Cooper...la două ore și jumătate cât durează filmul, apariția lui - de vreun minut și jumătate - nu poate fi considerată mai mult decât una "cometică". Înainte să las introducerea să-mi scape de sub control, lucru care aproape că s-a întâmplat, mă grăbesc să vă spun numele filmului: "Wings". "Aripi" către sublim!

Clara Bow, fotografie promoțională pentru filmul "Wings", 1927

George Eastman - o biografie schiţată în benzi desenate

După "leapşa" pe tema Kodachrome şi în anticiparea unei postări în care vom vorbi despre spectaculoasa prăbuşire a imperiului Kodak - o bună lecţie pentru firmele care activează în medii puternic concurenţiale - vă provoc la o nouă incursiune în lumea benzilor desenate. De data asta vom marca, în formă comprimată, câteva jaloane din viaţa şi activitatea lui George Eastman, inventatorul rolei de film şi fondator al mult titratei companii Eastman-Kodak. După o istorie teribil de interesantă a companiei, întinsă pe o perioadă de timp aproape neverosimilă (133 de ani!), solicitarea, la începutul acestui an, a declanşării procedurii de faliment pare mai degrabă desprinsă dintr-un film de ficţiune. Şi totuşi, realitatea este necruţătoare şi nu s-a dovedit a fi mai concesivă nici în privinţa firmei americane. Dar, toate aceste detalii, într-o postare viitoare. Azi ne ocupăm de George Eastman.

George Eastman (1854-1932)

Eadweard Muybridge, fotograful pionier al cinematografiei. Episodul 3: cariera fotografică.

După intermezzo-ul sprinţar care a fost episodul al doilea al serialului, revenim la lucruri ceva mai serioase. În primul episod am schiţat câteva idei pe tema Muybridge cineastul vs. Muybridge fotograful. Spuneam atunci că într-o manieră întrucâtva injustă, englezul este adesea considerat un pionier al cinematografiei când, de fapt, ceea ce-l interesa cu adevărat era studiul mişcării, dar numai după ce în prealabil aceasta fusese izolată şi redusă la o succesiune de cadre fixe, imobile (instantanee fotografice). Mai mult, în cea mai mare parte a carierei, Muybridge a cochetat în modul cel mai direct cu fotografia, fie aceasta "de portret" ori "de călătorie". 

Eadweard Muybridge

Eadweard Muybridge, fotograful pionier al cinematografiei. Episodul 2: o viaţă sub formă de benzi desenate.

După episodul introductiv (aici), este momentul să trecem în revistă câteva date biografice şi profesionale ale protagonistului nostru, Eadweard Muybridge, pentru a-l cunoaşte mai bine. De cele mai multe ori, acest tronson tinde să devină cu uşurinţă excesiv de plictisitor şi, poate din această cauză, este în general ignorat de cititori. Pentru a nu cădea în perfida capcană, sunt nevoit să improvizez...Sper să vă placă ce a ieşit. Pentru a nu fi greşit înţeles, menţionez de la început că materialul este preluat dintr-o revistă americană din 1945. Autorii scenariului ilustrat îl califică pe Muybridge drept "grandfather of motion pictures". Să fie, oare, doar o altă "etichetă"?

Eadweard Muybridge, fotograful pionier al cinematografiei. Episodul 1: prolegomene.

De câteva luni bune am postat pe prima pagină a blogului o fotografie animată, despre care nu am oferit, până acum, niciun detaliu. Intitulată "A couple waltzing", aceasta este creaţia din 1903 a lui Eadweard Muybridge.

Dacă nu aţi auzit niciodată până acum de acest personaj fabulos, daţi-mi voie să mă îndoiesc, sincer, că personajul mai este, începând de azi, un necunoscut pentru oricare dintre noi. Motivul e simplu: doodle-ul de la Google. Iar dacă nici acum nu sunteţi convinşi că aţi auzit de Muybridge, staţi liniştiţi, nu o să mă supăr. Dimpotrivă, o să vă invit să apăsaţi cu mouse-ul aici pentru a descoperi una din cele mai cunoscute fotografii, pe care sunt sigur că aţi văzut-o cel puţin o dată până acum. Pentru cei care citesc postarea după data de 9 aprilie a.c., link-ul anterior nu va mai fi valabil. De aceea, reproduc mai jos doodle-ul cu pricina. Şi, apropo, dacă apăsaţi butonul play, veţi vedea şi animaţia (nu însă şi în poza de mai jos...).

"La vie et la passion de Jesus Christ", 1903

Fiindcă intrăm în Săptămâna patimilor, vă propun spre vizionare un film despre viața și patimile lui Iisus Hristos, intitulat chiar așa: "La vie et la passion de Jesus Christ". Anticipând avalanșa de filme cu care vom fi bombardați în a doua parte a săptămânii viitoare, am decis să fac eu primul pas, propunându-vă un film ceva mai special, mai exact unul mut. Regizori: Lucien Nonguet și Ferdinand Zecca. Anul de apariție: 1903. Companie producătoare: Pathe . Pentru vremea respectivă, durata filmului era una considerabilă: 45 minute.

Tipuri de pelicule utilizate în cinematografie (fotografie)

Revin la o temă abordată în câteva rânduri pe blog, recte tipurile și dimensiunile peliculelor folosite în cinematografie. Am spus-o în mod repetat în articolele tematice "Abel Gance", oarecum cu titlu de curiozitate, că sistemul triptic de proiecție (cunoscut și sub denumirea de poliviziune) a fost ceva unic în istoria cinematografiei, probabil irepetabil. De altfel, chiar și acum, în pofida progreselor tehnologice, poliviziunea continuă să fie cu mult înaintea vremurilor. E unul din motivele pentru care nu vom vedea prea curând o variantă a recent restauratei capodopere "Napoleon" inscripționată pe DVD sau pe alt suport digital. 


Lăsând la o parte aceste cazuri de excepție, vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a tipurilor de pelicule și a dimensiunilor acestora. Este de la sine înțeles că unui astfel de exercițiu cu greu îi mai putem găsi veleități în plină eră digitală. Intenționez, însă, ca în câteva postări viitoare să vorbesc despre restaurarea unor pelicule din perioada filmului mut. Pentru acele discuții, pelicula cinematografică va fi, fără discuţie, ingredientul principal. De unde şi logica demersului de faţă.

"Cinema, pas cu pas", pe Twitter!

Începând de azi, "Cinema, pas cu pas" are propria identitate în rețeaua de socializare Twitter. Puteți accesa profilul nostru aici. Sper să ne intersectăm pașii și în această lume virtuală. Așa cum v-ați obișnuit, găsiți o agregare a tuturor rețelelor în care suntem prezenți în partea dreapta (sus) a blogului, sub titulatura generică "Urmăriți blogul!". Numai bine!

Abel Gance, regizorul (episodul 5)

Cealaltă operă mare a lui Abel Gance, "Napoleon", are o im­portanţă cel puţin comparabilă cu aceea a "Roţii", atât pe planul expresivităţii cât şi al tehnicii. Criticii şi spectatorii de azi sînt constrânşi să judece filmul după pelicula proiectată în 1956 la Paris cu un succes care-i dovedea perenitatea. Or, trebuie neapă­rat să spunem că această peliculă nu e decât ruina operei originale, care este la rândul ei rezultatul a patru ani de muncă (primul tur de manivelă s-a tras la 4 iunie 1924) şi nu reprezenta în intenţia autorului decât prima parte a unei epopei care avea să cuprindă întreaga viaţă a lui Napoleon. Acest proiect îndrăzneţ n-a putut fi înfăptuit. 

"Napoleon" continuă să facă "victime"

Astăzi a apărut un articol în ediţia europeană a "Financial Times" despre "Napoleon". În linii mari, sunt reluate informaţii cunoscute, însă, ca de obicei, cei de la FT reuşesc şi de data asta să îmbine aproape perfect stilul laconic cu informaţia exhaustivă. A ieşit un articol uşor de citit şi autoreferenţial despre proiecţiile în ediţie extrem de limitată (patru la număr) ale filmului, programate în aceste zile la Oakland Paramount. M-a amuzat felul lapidar în care jurnaliştii englezi deturnează orice încercare de a face lumină în culisele întâlnirii din 2010 (Los Angeles) între Kevin Brownow (artizanul actualei variante restaurate a filmului) şi Francis Ford Coppola (titularul drepturilor de difuzare în SUA ale filmului). Deşi nu am reuşit să aflu motivul pentru care Coppola ar fi fost de acord cu cele patru proiecţii ale variantei Brownlow-iene pe teritoriul american, mă mulţumesc să constat pur şi simplu că lucrul acesta s-a întâmplat. Din păcate, au mai rămas doar două şi, din câte ne povestesc cei care au fost în sală pe 24 şi 25 martie, evenimentul nu trebuie ratat sub niciun chip! Norocoşilor (i.e. "victimelor" din titlul postării) nu pot decât să le urez încă o dată "vizionare plăcută"!

O "leapşă" pe tema Kodachrome

Zilele trecute m-am trezit pe pagina de Facebook a blogului cu o postare interesantă: un filmuleţ de 4' şi jumătate din 1922, realizat de compania Kodak pentru testarea noii pelicule Kodachrome. Stăteam aşezat în faţa ecranului, urmărind filmul, şi pur şi simplu nu-mi venea să cred că văd o secvenţă realizată cu 13 ani înainte de comercializarea primei role Kodachrome! Uimitor! După ce am ieşit, mai mult obligat-forţat, din starea de reverie, mi-a venit ideea să transform totul într-o "leapşă". Sunt sigur că autoarea surprizei nu se va supăra...Şi ce poate fi mai simpatetic în contextul propus de Simina, decât să închid cercul şi să vă spun câteva ceva despre ultimul film Kodachrome tras vreodată. Spun asta deoarece, în cazul în care nu ştiaţi, Kodachrome nu mai există, pur şi simplu pentru că între timp "omenirea" a trecut, cu tot cu arme şi bagaje, în tabăra filmului digital. Mai are rost, oare, să adaug: "din păcate"?

"Napoleon" (Abel Gance, 1927), în presa românească a epocii

Am găsit articolul de mai jos în presa de specialitate românească a anilor 1920. Mai exact, e vorba de un articol din 1925, scris cu doi ani înaintea terminării filmărilor la "Napoleon". Răsfoind în mai multe ocazii revistele epocii (sigur, le am în vedere pe cele românești), am constatat nu o singură dată că multe articole erau publicate fără niciun indiciu în privința autorului. De data asta, însă, la finele articolului e menționat, sec, "Trad. de D'AYOL". O mențiune care nu poate fi considerată o bază foarte generoasă pentru a ne da seama din ce revistă străină a fost extras textul și nici măcar cine este traducătorul, acest D'AYOL. Detalii care contează însă destul de puțin. Mai important mi se pare, în schimb, pulsul scriitorimii și al criticii de film despre filmul lui Gance. Articolul nu ne lasă să scăpăm din vedere nici o clipă statutul de producție internațională grandioasă pe care l-a avut în epocă "Napoleon"-ul Gance-ian. De fapt, prima de asemenea proporții din istoria producțiilor cinematografice. Azi, coproducțiile internaționale grandioase sunt o constantă a industriei. E foarte probabil ca inflația acestor con-lucrări să fie și motivul pentru care asemenea detalii sunt în genere ignorate, în favoarea altor picanterii sau exotisme "la modă". Dar să vedem, mai bine, ce detalii creau interes printre cititori în anii 1920...

Abel Gance. Gânduri ale regizorului.

Reproduc un text publicat de Abel Gance în "Cahiers du cinema", în decembrie 1954. Subiectul: poliviziunea, concept despre care  am vorbit în mai multe rânduri atât pe blog, cât și pe pagina de Facebook.

 

Despre un alt tip de film mut

După doodle-ul din 2003 (a se vedea mai jos), Google (acest <Big Brother> al informațiilor on-line) nu a mai produs nimic strident pentru a ne atenționa asupra aniversării a mai mult decât centenarului de la nașterea lui Albert Einstein (14 martie, anul de grație 1879). Chiar și așa, "Cinema, pas cu pas" nu a ignorat câtuși de puțin evenimentul de joia trecută. Temele, însă, ni le facem abia azi, trăgând nădejde că surpriza pe care am pregătit-o să justifice întârzierea de câteva zile. O lipsă de precizie pe care suntem obligați să ne-o asumăm, dar despre care credem, în același timp, că este în bun acord cu teoria relativității a neamțului. Până la urmă, toate unitățile de măsură sunt relative, nu-i așa?

Abel Gance, regizorul (episodul 4)

Cu un an mai târziu în “Acuz” (J'accuse), pledoarie fierbinte, dar amestecată cu motive melodramatice, stilul lui Gance se relevă în toană plenitudinea sa excesiv şi grandilocvent, dar înzestrat cu un lirism şi cu o forţă de evocare cu totul nouă. Dar de-abia în “Roata” (La roue), realizat între anii 1920 şi 1923, se afirmă definitiv geniul său cinematografic.


“Roata” rămâne alături de “Napoleon” opera capitală a lui Abel Gance, operă în care cele mai reuşite episoade merită să supra­vieţuiască tuturor treptelor de evoluţie ale cinematografului, pentru că în ele se află însăşi esenţa creaţiei lui. “Roata” figurează în programele cinematecilor. Cu toate acestea este aproape cu neputinţă să judeci o lucrare după aceste fragmente oferite curio­zităţii tineretului şi proiectate adeseori într-o cadenţă, care de­naturează ritmul iniţial.

"Roata".

Abel Gance, regizorul (episodul 3)

Abel Gance

Gance face astfel legătura între trecut şi viitor. Opera sa îşi are rădăcinile chiar la începuturile cinematografului. 1911: apa­ratul fraţilor Lumière avea cincisprezece ani! De-abia se depă­şise stadiul “tablourilor vivante”, când Gance îşi consolida pe acest mecanism aspiraţiile literare ale tinereţii sale. Debutul ca­rierei lui poate servi drept exemplu celor care ar dori să explice formarea primei şcoli a cinematografului francez - şcoală care s-a afirmat în această artă nouă, venind pe căile literaturii şi ale teatrului.

Abel Gance, regizorul (episodul 2)

Înainte de a continua serialul nostru despre Abel Gance, cred că e cazul să contextualizăm puţin activitatea regizorului francez. Întrebări de genul: “din ce curent artistic provine?”, “ce colegi de generaţie şi de viziune artistică a avut?” şi, de ce nu, “care era conjunctura istorică în care s-a manifestat?”, se cuvin a fi soluţionate cât mai curând posibil, pentru a nu crea neînţelegeri sau confuzii în fluxul expunerilor viitoare.

Abel Gance

Parţial, unei părţi a întrebărilor de mai sus le-am oferit deja răspunsuri, prin ricoşeu, în primul episod al serialului. Menţionând atunci în treacăt numele lui Jean Epstein, am atras atenţia asupra ralierii acestuia la curentul “impresionist”. Un curent important din Franţa, creat parţial şi din reclamarea unei riposte la expansiunea deşănţată în Europa a industriei de film marca <Hollywood>. Nume precum Abel Gance, Germaine Dulac, Marcel L’Herbier sau Jean Epstein au încercat să ridice un zid imaginar între public şi producţiile americane, “proiectând” pe partea cealaltă a zidului filme de factură impresionistă, care, treptat, au reuşit, măcar parţial, să se impună.

Abel Gance, regizorul (episodul 1)

Inaugurez, cu mai puțin de două săptămâni rămase până la premiera în variantă integrală a capodoperei sale, "Napoleon" (1927), un serial despre Abel Gance. Va fi un serial ceva mai sprințar, în care volumul de text per episod va fi mult mai comprimat, o pastilă de repaos și exotism pe care sper să vi-o administrați seară de seară, pe parcursul următoarelor zile. Eu, unul, sigur voi fi aici de fiecare dată.

Ca să fiu sincer până la capăt, nu voi face altceva decât să procedez la o mediere peste timp a opiniilor despre Gance puse în "verb" de Pierre Leprohon. Chiar și așa, dată fiind puținătatea materialelor în circulație (în limba română) pe acest subiect, consider exercițiul util. Un lucru este cert: nu veți avea nimic de pierdut. Să trecem repede la treabă!

Abel Gance (1889-1981)

"Napoleon" (Abel Gance, 1927), ghid selectiv al spectatorului

Pornind de la premisa că puțini compatrioți se vor număra printre cei 3000 de spectatori care vor asista la premiera filmului (în Oakland, la Paramount Theater, pe 24, 25, 31.03 și 1.04), m-am gândit să postez câteva materiale care să vă introducă în atmosfera evenimentului. După cum am mai spus-o și cu altă ocazie, varianta integral restaurată a peliculei care urmează a fi prezentată îi aparține lui Kevin Brownlow, în timp ce coloana sonoră este semnată de Carl Davis. Așadar, să începem.

Premieră mondială - proiecția în variantă integrală a filmului "Napoleon" (Abel Gance, 1927)

Cineva spunea la un moment dat, inspirat: "după 24 martie, lumea se va împărți încă o dată în două: cei care au văzut și cei care nu au văzut varianta restaurată a filmului <Napoleon>". De ce? E simplu: vor fi doar patru proiecții (24.03, 25.03, 31.03 și 01.04), după care cine știe cât timp va mai trece până vom auzi din nou de peliculă. De fapt, cam asta s-a întâmplat și după precedenta proiecție, din 1981, care a avut loc tot în Statele Unite: au trebuit să treacă mai bine de 30 de ani ca să avem din nou șansa să vorbim despre film. De data aceasta, Kevin Brownlow, cel care s-a ocupat de restaurarea filmului pentru a o aduce cât mai aproape de varianta regizorală inițială a lui Abel Gance, ne promite și un adevărat regal, din care nu vor lipsi surprizele, cum ar fi, de pildă, proiecția în triptic, despre care am mai vorbit pe blog și cu altă ocazie.

Astăzi aș vrea să vorbim puțin despre afișele de promovare ale filmului, așa cum s-au succedat ele de-a lungul timpului. Voi lăsa imaginile să vorbească de la sine, reducând la minim intervențiile scrise.

Un alt român, un alt destin (tragic) - Bernard Natan

Bernard Natan se naşte la Iaşi (14 iulie 1886). Emigrează în Franţa în 1906, la vârsta de 20 de ani. În 1909, îl găsim lucrând ca proiecţionist într-un cinematograf din Paris (Menilmontant Rue), unde o cunoaşte pe Marie-Louise Chatillon, cu care se căsătoreşte şi are doi copii.

În octombrie 1910 Natan şi alţi trei asociaţi pun bazele unei minuscule companii de producţie, Ciné Actualités (cu un capital de 25.000 de franci). Compania produce aproximativ 30 de role de film. În 1913, Natan fondează o companie care se ocupă cu procesarea filmelor (Rapid Films), devenind rapid unul din cele mai importante laboratoare franceze. De asemenea, pune bazele Rapid Publicité, care supravieţuieşte şi în prezent, sub titulatura Jean Mineur.

Deşi cetăţean român, Natan se înrolează în armată la 2 august 1914 şi luptă sub steagul Franţei pe tot parcursul războiului. La 11 octombrie 1918 este demobilizat, cu gradul de sergent.

Românul (evreu) Bernard Natan

Eleganţa, în culori alb-negru

Îi revăd cu ochii minţii pe ALŞ şi pe Cornel Târhoacă...Pentru ei, lumea nu mai e în culori, ci într-un stilizat şi esenţial alb-negru. Cu timpul, nici noi nu-i vom mai vedea pe ei în culori, ci tot ca o stilizare, care treptat se va estompa, până când, în chip regretabil, va dispărea cu totul. Atunci, albul va deveni gri şi apoi negru, un neant de uitare..Dumnezeu să-i odihnească în pace!

Ce este un automaton?

-Ce este un automaton? m-a întrebat aia mică în seara asta, distrăgându-mi atenția de la filmul care continua să plutească nestingherit pe ecran.

-Păi, știi, este...

Adevărul e că nu auzisem niciodată de o chestie ca asta...

-Știi - am încercat eu să înnod de unde rămăsesem - e un robot.

-Ce fel de robot? a insistat ea, ridicând din sprâncene.

-Păi, să vezi, unul care e automat, am inventat eu la întâmplare, simțind cum sunt prins la mijloc.

Fiică-mea a izbucnit într-un hohot de râs aproape isteric, ținându-se în același timp cu mâinile de burtă.