D.D.: Nu m-aş grăbi să spun că Pascal nu a mai fost deloc interesat de ştiinţele exacte.
B.P.: Da, aşa este, aportul său ulterior în domeniul teoriei “ruletei” nu fusese încă materializat.
D.D.: Poţi învăţa multe studiind istoria ştiinţelor. Bineînţeles, Valéry a fost cel care a spus despre Pascal că şi-ar fi pierdut vremea cu tot felul de fleacuri în loc să ofere Franţei paternitatea calculului infinitezimal. Este însă această afirmaţie corectă?
B.P.: Cu siguranţă că nu.
D.D.: Cred că aş putea să îl descriu cel mai bine pe Pascal folosind chiar cuvintele acestuia atunci când a scris despre Arhimede: “Oh, cum a eclatat acesta spiritul lumii”! Mergând mai departe de sistemele cartezian şi cel copernician, care încă nu aveau de-a face cu matematica şi fizica calculului infinitezimal, ce aveau să ajungă în centrul atenţiei comunităţii ştiinţifice abia 40 de ani mai târziu, mi se pare că Pascal a lansat o rachetă strălucitoare, fără de care poate că aceste contribuţii majore din domeniul ştiinţelor exacte nu s-ar fi materializat niciodată sau, în orice caz, ar fi fost mult amânate. Ştiţi că în momentul în care Leibniz a citit lucrarea lui Pascal cu privire la triunghiul caracteristic, a fost surprins să găsească informaţii şi cunoştinţe de a căror importanţă nici măcar Pascal nu era pe deplin conştient. Eu cred că măreţia lui Pascal, şi, dealtfel, a oricărui adevărat geniu ştiinţific, este legată de încodarea, în operele sale, a unor informaţii pe care abia generaţiile viitoare vor fi capabile să le descifreze în totalitate.
B.P.: Ascultându-vă, mă gândeam că dv. nu ar fi trebuit să fiţi atât de bulversat de ideile lui Pascal şi asta pentru că într-o bună măsură, dv. chiar v-aţi subordonat unei părţi a gândirii acestuia. Faptul că vocaţia dv. profesională s-a conturat în domeniul religiei dovedeşte într-o anumită afirmaţia mea de mai devreme. Pentru că, până la urmă, ce ne spune, Pascal? “Fără Dumnezeu, omul este nefericit. Deci, omul crede în Dumnezeu”. Efortul cel mai mare pe care l-a depus Pascal a fost să ne demonstreze exact acest lucru, însă sunt sigur că nu ar fi fost necesar să vi-l demonstreze şi dv. Aici simt eu ca există o diferenţă între noi doi.
D.D.: Ceea ce urmează să vă spun s-ar putea să vă surprindă, însă credinţa mi-a fost pusă cel mai serios la încercare după ce am păşit în viaţa religioasă şi nu înainte de aceasta, când aveam o stare confortabilă în această privinţă. De fapt, provenind dintr-o fanilie de creştini, pot să spun că opţiunea pentru această meserie mi-a venit dintr-odată şi am crezut la început că sunt capabil să controlez perfect acest proces. Deja la acel moment pot să vă spun că eram revoltat împotriva lui Pascal. Îl găseam exagerat de dramatic, fiind marcat de unele angoase, perorând în manieră retorică cu privire la unele subiecte care, cel puţin pentru mine, erau foarte clare şi evidente de la sine. Abia mai târziu am început să realizez ce stătea în spatele opţiunii acestuia în favoarea discursului retoric: abisul, deşertul, fântânile secate de-a lungul unui itinerar prin terenuri aride. Şi eu am avut asemenea dubii, însă nu le-am trăit în acelaşi mod ca Pascal. Tot mai târziu am ânţeles atitudinea destul de dură a acestuia exprimată în “Scrisorile provinviale” (“Les provinciales”, 1656-1657), însă chiar şi azi sunt de părere că a exprimat mult mai multă duritate decât era cu adevărat necesar. Cred că nu duritatea Evangeliei a fost cea care l-a făcut să etaleze o asemenea atitudine, poate că pur şi simplu uneori se lăsa purtat de propriul stil argumentativ.
B.P.: Nu aş putea afirma că sunt un credincios. Nu pot spune că am tăria credinţei pe care aş fi avut-o în situaţia în care m-aş fi raliat la o anumită facţiune religioasă. Ca urmare, acestea mă fac să mă simt mai apropiat de Pascal, cu atât mai mult cu cât împărtăşesc cu el aceleaşi angoase, aceleaşi îngrijorări. Şi atunci mă întreb: “care este rolul raţiunii în toată această poveste”?
D.D.: Mă întreb dacă nu ar fi mai potrivit să discutăm de rolul jucat de Pascal în domeniul matematicii, el fiind cel care a descoperit şi a înţeles, poate mai bine decât ne-am putut noi da seama timp de două sute de ani, modul de calcul al probabilităţilor. De fapt, Pascal nu a folosit această denumire, el se referea la “problema punctelor”. Acestui gen de calcul matematic, Pascal i-a aportat atât raţiune, cât şi ceva aflat oarecum în afara graniţelor delimitate de raţiune. Aceasta este esenţa care stă la baza admirabilei raţionalităţi Pascaliene, în măsura, fireşte, în care termenul de raţionalitate este cel mai potrivit a fi folosit aici. Atunci când Pascal spune “a te pune în serviciul incertitudinii”, simţim, la cel mai înalt nivel al spiritului, faptul că pentru el, expresia concretă a acestuia era de a urma credinţa creştină. Poate că aici se găseşte măreţia lui Pascal. Ceea ce mă preocupă, însă, uneori, este că de la înălţimea la care se situa, acceptând acest adevăr etern, care face parte într-o şi mai mare măsură din spiritul contemporan al omenirii, Pascal se prăbuşeşte în acel tip de discurs retoric.
B.P.: Există, fără discuţie, o anumită elocinţă în scrierile lui Pascal. Frazele sunt lungi şi sculptate cu grijă, fiind obişnuit să folosească numeroase exemple. Însă, de fiecare dată când apelează la aceste tehnici literare, ceea ce el numeşte “ferestre false”, se adresează lui însuşi, deoarece este dominat de toată acea pasiune a subiectelor despre care scrie. El doreşte cu tot dinadinsul să îşi valideze punctele de vedere. Dar există şi ceva oarecum alarmant în scrierile sale şi acesta este contactul cu realitatea. Pentru Pascal, realitatea este insurmontabilă, imposibil de “dovedit”. Este chiar diavolul. Ei bine, toate aceste lucruri sunt situate dincolo de teritoriul ce ar putea fi controlat cu ajutorul matematicii. În 1661 sau ’62, când a spus că nu mai are ce face cu geometria, afirmaţia a părut neverosmilă, mai ales venind din partea unuia ca Pascal. Însă credea cu tărie în asta, nu era doar nevoia de a epata. De fapt, îşi dorea să realizeze ceva mai profund şi mai real decât matematica.
D.D.: Nu neg ce aţi spus. Ce vreau să spun este că în opera lui Pascal, sesizez o bătălie extraordinară, care nu există nicăieri, nici măcar în literatura franceză, cu excepţia, poate a unor scriitori contemporani, o luptă între cifre şi cuvinte, pe care Pascal le foloseşte ocazional cu o foarte mare îndemânare şi asta cred eu că este mai presus de toate cifrele şi cuvintele. Aş numi această stare “graţie”. Deodată, ritmul este întrerupt şi ceva foarte simplu îşi face apariţia, însă acest simplu este în realitate mult mai mare decât ceea ce până atunci păruse a fi măreţ. În o parte a scrierilor acestuia, acest “altceva” scapă atenţiei şi probabil că nu îl veţi regăsi în altă parte.
[Sfârşit partea a II-a]
0 comentarii:
Post a Comment