B.P.: Este un lucru evident necugetat să încerci să realizezi ceea ce este imposibil. Ar fi nebunesc şi arogant. Dar la ce altceva ar putea un om să aspire? În pofida a toate, Pascal a continuat să fie uman.
D.D.: Ar mai fi ceva aici. Puteţi deja observa faptul că am multe obiecţii şi numeroase rezerve, şi îmi place să joc întotdeauna rolul “avocatului diavolului”. Mă deranjează atunci când văd stilul transformat într-o armă, chiar şi atunci când este folosit împotriva unora care se fac vinovaţi de multe păcate, o armă folosoită pentru a-l incrimina pe acel om şi a-l “împietri” în literatură pentru totdeauna. Credeţi că cineva are dreptul de a desfiinţa un alt om (chiar dacă acesta ar fi vinovat) , folosindu-se de un stil literar admirabil?
B.P.: Cred că suntem obligaţi să procedăm astfel. Exista ceva în opera lui Pascal care mă atinge la un nivel foarte profund: acest tip de “violenţă”, care depăşeşte graniţele convenţionalului. Trebuie însă să avem în vedere două lucruri. Nu îmi mai amintesc exact unde, însă ţin minte că la un moment dat Pascal a afirmat: “Nu avem dreptul să iubim”. Aşadar, această afirmaţie îi aparţine. Pascal spunea că avem dreptul de a-l iubi numai pe Dumnezeu, deoarece fiinţele umane sunt fragile şi mediocre. Afirmaţia aceasta conduce, pe cale logică, la concluzia, expusă anterior, că nu avem dreptul să iubim. Este un punct de vedere extrem, deoarece într-un fel neagă însăşi viaţa. O altă poziţie, relativ similară, a fost exprimată în scrisoarea adresată domnişoarei Rouanaise, pe care am citit-o încă o dată aseară. Trebuie să acceptăm ipocrizia şi “miopia” oamenilor. Nu trebuie să fim şocaţi atunci când oponenţii noştrii sunt “miopi”, pentru că Iisus, la rândul lui, a fost de nenumărate ori în faţa unor astfel de situaţii. Chiar şi o expunere a unei demonstraţii riguroase ar putea întâmpina probleme în a fi acceptată ca atare. Cu alte cuvinte, deşi Pascal era într-un fel atras de latura rea a oamenilor, de aspectul demoniac al acestora, era conştient de acest lucru şi accepta lucrurile ca atare. Aceasta contează mult, deoarece Pascal îşi dorea să regăsească umanitatea, dar nu plecând de la “omul onest”, aşa cum a considerat o bună perioadă de timp că ar fi posibil, ci de la cel mai rău dintre toţi oamenii posibili. Aceasta era sarcina lui şi nu părea deloc una uşoară. Însă de ce ar trebui să ne stabilim obiective mai puţin ambiţioase?
D.D.: Accept în totalitate cea de-a doua afirmaţie despre Pascal. Trebuie să facem din om ceea ce ar trebui acesta să fie, însă trebuie să pornim de la ceea ce este deja. Însă această constatare mă determină să contest cu vehemenţă prima constatare a colegului Parain: toţi avem dreptul să iubim, fără excepţie. Şi aici nu mă refer doar la iubirea de Dumnezeu sau la iubirea altora în numele lui Dumnezeu. Sunt însă de părere că drumul către iubirea de Dumnezeu începe iubindu-i pe cei amărâţi. Nu este numai un drept, ci şi o “obligaţie presantă”. Aici intervin elementele contradictorii.
B.P.: Cred că noţiunea de “obligaţie presantă” este mai adecvată decât aceea de “drept la iubire”. Noţiunea de obligaţie este mult mai "înspăimântătoare" comparativ cu cea a unui drept. Noi nu avem dreptul de a iubi şi cu toate astea, trebuie să o facem. Asta este ceea ce simt atunci când îl citesc pe Pascal. Este mult mai profund decât modul nostru obişnuit de a iubi, pe care îl considerăm de cele mai multe ori ca fiind ceva simplu şi natural. Este o atitudine greşită. Iubirea este o provocare – în faţa morţii, a inabilităţii noastre de a comunica, a ipocriziei ori chiar a unui confict. Puterea de contradicţie este foarte mare. Dacă ceea ce afirmă Pascal aici nu este ceva caraghios şi inutil, atunci are potenţialul să depăşească în importanţă până şi geometria.
D.D.: În acelaşi timp, cred că un tânăr aflat în căutarea perechii are dreptul la iubire. În al doilea rând, atunci când trăim ceea ce aţi descris mai devreme, ajungem la un punct situat dincolo de “obligaţia presantă” de a iubi, dincolo de care ne putem exercita dreptul la iubire şi ne putem bucura de pacea pe care aceasta ne-o oferă. Poate că Pascal nu a trăit suficient de mult pentru a ajunge la acea vârstă la care dreptul de a iubi substituie obligaţia de a iubi iar pacea oferită de iubire devine cel mai important dintre toate drepturile, cea mai frumoasă obligaţie şi cea mai importantă componentă a unui om. Tocmai de aceea sunt de părere că Pascal este o figură imensă, însă cumva incomplet în imensitatea lui...Venerez imensitatea şi în acelaşi timp sunt recunoscător pentru incompletitudinea acestuia, deoarece ar fi imposibil ca un om să fie complet în toate privinţele.
B.P.: Deşi am trăit mult mai mult decât Pascal, nu pot să spun că aş fi găsit pacea şi liniştea de care vorbiţi. Încă nu ştiu dacă avem dreptul să iubim...
D.D.: Mă întreb dacă nu cumva autenticitatea lui Pascal a fost transformată ca urmare a romanţării acestui aspect tragic. Poate că ar fi necesar să îl replasăm pe Pascal în contextul său original, în mijlocul acelor mari oameni de la 1650 care ştiu că o pagină a istoriei europene fusese întoarsă şi că una noue era pe cale să înceapă, fără însă să ştie în ce direcţie îi va conduce aceasta. Cursul ulterior al evenimentelor nu a condus numai către Revoluţia franceză, ci către ceea ce suntem astăzi, când ne confruntăm cu o lume complet nouă.
B.P.: Avem, într-adevăr, nevoie să revenim la raţionalitatea lui Pascal, deoarece am impresia că aceasta a fost în mare măsură abandonată.
D.D.: Atunci, ce aţi spune dacă am încerca să “lucrăm pentru incertitudine”?
B.P.: De acord.
[Sfârşit]
Brice Parain - filosof şi eseist francez, 1897-1971.
Dominique Dubarle - preot şi filosof francez, 1907-1987.
0 comentarii:
Post a Comment