"Saboteur" (Alfred Hitchcock), 1942

Scena de incredibilă virtuozitate tehnică din finalul filmului este punctul de inflexiune care face ca thriller-ul oarecum “blazat” pe care îl urmărisem până atunci să se emancipeze subit. Per ansamblu, un film meritoriu, de tip mozaic, care are de toate şi tocmai din acest motiv, sunt sigur că nu va lăsa pe nimeni indiferent. Cunoscătorii vor remarca cu siguranţă influențele expresionismului german în scena incendiului din prima parte şi vor putea admira bravada tehnică din final. Chiar şi după aproape 70 de ani de la lansare, secvenţele din torţa Statuii Libertăţii rămân de referinţă, nu doar pentru că se suprapun unui crescendo dramatic ce atinge apogeul în acest punct al naraţiunii, ci datorită execuţiei tehnice desăvârşite, pentru care stau mărturie unghiurile de filmare neconvenţionale utilizate de Hitchcock.

"Medalia de onoare". Monumentalitatea sentimentelor.

Până la ora la care postez acest articol, impresia este că s-a cam scris totul despre film. Şi în bună măsură, chiar aşa şi este. Cu toate acestea, nicio recenzie din cele pe care le-am citit până acum nu s-a ocupat de un “personaj” pe care îl consider a fi nu doar fascinant, ci şi revelator pentru înţelegerea anumitor aspecte ale structurii narative a filmului: arhitectura. Este onest să spun că la prima vizionare am ignorat aproape complet acest "personaj", fiind mai degrabă interesat de firul epic central al filmului. La re-vizionare, însă, am constatat că Peter Netzer investeşte “o cantitate apreciabilă de cadre” în acest personaj, pentru ca prezenţa lui să fie doar întâmplătoare şi, prin urmare, ignorabilă. Deşi mi se pare relevant, mă voi feri, totuşi, să exagerez importanţa acestui factor, pentru a nu cădea într-un derizoriu al supra-interpretării.

Filmul pe scena / 1 - Răzvan Rădulescu

Ieri seară (2 decembrie) hoinăream, în drumul atât de bătătorit de la serviciu către casă, prin apropierea teatrului Odeon. La un moment dat, o picătură de apă s-a desprins de pe streaşina teatrului şi mi-a căzut pe cap. Am ridicat privirea şi, ca printr-o minune, mă aflam în faţa unui afiş încrustat în geamul sălii studio a teatrului, pe care scria simplu: “Filmul pe scenă / 1”. Mi-am adus imediat aminte de promo-urile din revistele digitale care anunţau debutul unui program găzduit de Teatrul Odeon şi coordonat de Andreea Vălean, adică exact cel de mai sus, “Filmul pe scenă”. Dacă tot ajunsesem, printr-o coincidenţă fericită, la locul faptei, am decis să intru. În foaierul teatrului, două fly-ere tipărite de organizatori ne informează, cu oareşce zgârcenie, că în seara cu pricina, gazda noastră va fi Răzvan Rădulescu, un personaj cuibărit confortabil în conştiinţa cinefilului de aiurea, atent cât de cât la cinematografia românească din ultimii ani.

Michel Mourlet în Cahiers du Cinema: “În apărarea violenţei”

Nu ştiu cum staţi voi, însă mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud păreri care contestau folosirea violenţei în film ori teatru...În timp, s-au încercat diverse abordări ale problemei, apelându-se inclusiv la anchetele sociologice. În cele mai multe cazuri, s-a ajuns la concluzia că ar exista o legătură semnificativă (statistic) între comportamentul violent al unui individ şi timpul mediu de expunere al acestuia la programe TV şi/sau filme cu un conţinut de agresivitate (fizică, verbală etc.) situat peste medie. După cum se ştie, însă, corelaţia ridicată între două variabile nu implică în mod automat o relaţie de cauzalitate între acestea (pentru exemplul discutat aici, nu decurge în mod automat faptul că violenţa de pe ecran este răspunzătoare pentru violenţa din viaţa reală a indivizilor analizaţi). O pledoarie în favoarea acestui argument este cea a lui Roger Ebert, care este de părere, referindu-se la filmul Dirty Harry: "Cred că în multe situaţii, filmul nu este altceva decât o oglindă a societăţii şi nu un agent al schimbării acesteia. De aceea, atunci când blamăm filmele pentru toate relele din jurul nostru, avem, de fapt, o atitudine retrogradă. Dacă nu ar exista caractere asemănătoare lui Dirty Harry, atunci filmele nu ar mai avea niciun rost. Iar dacă astfel de caractere există, nu cred că ar trebui să aruncăm întregul blam asupra lor". Indiferent de partea cui se află adevărul, presimt că în jurul acestui subiect se va discuta mult şi încrâncenat şi de acum înainte. Articolul de mai jos, publicat de Michel Mourlet în revista Cahiers du cinema, se raliază (oarecum impropriu spus, deoarece articolul a fost scris în 1960) poziţiei susţinute de Ebert. Lectură plăcută!

***

Violenţa este o temă estetică majoră. În prezent sau în trecut, în mod latent ori activ, violenţa este inerent prezentă în orice act creativ, chiar dacă uneori încearcă să fie negată, fără însă prea mare succes. A nega faptul că violenţa există într-un act artistic aparent lipsit de orice urmă de violenţă, este ca şi când ai accepta, de fapt, prezenţa acesteia, şi încă la cel mai profund nivel. Violenţa se naşte ca reacţie la tensiunea inerentă care îl opune pe individ lumii din care face parte şi explodează atunci când aceată tensiune atinge apogeul, în mod similar unui abces medical. Violenţa trebuie consumată, mai înainte ca liniştea să se reinstaleze. Toate aceste lucruri îmi permit să afirm că orice operă de artă conţine violenţă, sau cel puţin postulează existenţa acesteia, asta în măsura în care arta este o modalitate de a îmblânzi violenţa prin conştientizarea termenilor conflictului şi prin puterea pe care această cunoaştere o pune în slujba rezolvării conflictului inerent.

Michel Mourlet