Ce se întâmplă când nimănui nu-i mai pasă de nimic...[Ovidiu Gologan a murit; Liviu Ciulei, "mai trăieşti?"]

(Ovidiu) Gologan era un pasionat al efectelor fotografice și căuta cu insistență unghiulații inedite.

Într-o astfel de împrejurare, trebuia să-l filmeze pe Mareșalul Antonescu ieșind din Atheneul Român unde asistase la o comemorare. Se postează cu aparatul de filmat la ușa de ieșire, între două coloane și așteaptă să apară Mareșalul. Dar, pentru ca ieșirea să nu pară prea banală, Gologan s-a gândit să-i dea o notă mai aparte și când Ion Antonescu a apărut în cadrul ușii, a efectuat un mic traveling, de circumstanță, pornind din planul zero al coloanei și oprind obiectivul pe cadrul ușii de intrare.

Când Mareșalul a zărit un om care se furișează în dosul unei coloane și îndreaptă spre el un aparat lipit de ochi...pentru o clipă a tresărit crezând că este ținta unei încercări de atentat.

Bineînțeles că totul s-a explicat pe moment, dar ca urmare a acestui incident, Biroul Cinema din M.St.M. (n.n. Marele Stat Major) a primit de la Președinția Consilului de Miniștri ordin ca sergentul t.r. Ovidiu Gologan să fie înlocuit din funcția de operator cinematografic pe lângă persoana domnului Mareșal cu un ofițer. Iar singurul ofițer în specialitate eram eu.

         (Traian Popescu-Tracipone, Arhiva Națională de Filme, “Fâșii de peliculă”, Dosar A2259, vol.427, fila 7)*

Ovidiu Gologan, Liviu Ciulei și Ana Szeles pe platoul de filmare la "Pădurea spânzuraților"

Rapelul la memorie nu este un artificiu întâmplător, aleator, nerelevant. În cazul lui Ovidiu Gologan, operatorul folosit de Liviu Ciulei la “Pădurea spânzuraților”, trecutul amestecă în mod oarecum miraculos întâmplările fericite cu cele melancolice, montajele dezirabile cu cele de conjunctură, în fața cărora de cele mai multe ori te trezești perplex, fără să ai la îndemână opțiunea de a le “renega”. Și oare ce exemplu mai “potrivit” al acestei dualități diabolice decât ipostaza de mai sus: e tragic felul în care pasiunea pentru film, pe care Gologan, fără îndoială, o “respira” prin toți porii era, vai (!), în același timp, viciată de germenii perverși ai unei eventuale catastrofe...

Căpitanul Otomar Klapka (Liviu Ciulei) în două ipostaze diferite

După eliberarea din funcția de operator de pe lângă cabinetul lui Antonescu, ca o tragedie a sorții (care “nu uită nimic”, niciodată), Gologan a fost însărcinat cu filmarea execuției mareșalului. Nu întâmplător vorbeam de montaje nedorite, dar pe care ești nevoit, vrei, nu vrei, să le duci până la capăt...În felul acesta te-ai aștepta să procedeze orice profesionist iar Gologan nu a fost o excepție. Iată ce rememora acesta la un moment dat, vorbind despre execuția de la Jilava: 

Mihai Antonescu, generalul Piki Vasiliu și Gh. Alexianu au căzut retezați și trupurile lor au rămas în nemișcare. Aparatul țârâia necontenit; urmăream împietrit scena de coșmar. Se petreccea ceva incredibil. Mareșalul se ridicase într-un genunchi și, înălțându-și pieptul și fruntea a strigat: <N-ați nimerit, domnilor! Ochiți mai bine, terminați odată!>

               (Larry Watts, “În serviciul Mareșalului Ion Antonescu”, München, Ion Dumitru Verlag, 1985, pag. 410)*

Acestea sunt detalii probabil mai puțin vizibile din activitatea lui Ovidiu Gologan, cunoscut îndeosebi prin contribuția uriașă pe care a adus-o la crearea imaginii a două din cele mai importante filme ale cinematografiei românești din toate timpurile: “Moara cu noroc” (Victor Iliu) și “Pădurea spânzuraților” (Liviu Ciulei). De fapt, de aici pornisem atunci când m-am apucat să scriu...Pe 17 ianuarie 2011, Cineclubul de film de la Noul Cinematograf al Regizorului Român a găzduit proiecția filmului “Pădurea spânzuraților”. Evenimentul a avut loc în prezența extraordinară a domnilor Liviu Ciulei (regizorul filmului) și Victor Rebengiuc (Apostol Bologa).

Scena finală..."bărbat, femeie, vin, sare, viață, moarte"

marele LIVIU CIULEI

Din păcate, și aici ajung la tenta pesimistă din titlul postării, unele probleme de natură tehnică (proiectarea filmului folosind o copie proastă a originalului), a făcut aproape imposibilă, așa cum menționa și dl. Ciulei “sesizarea contribuției absolut geniale aduse de Ovidiu Gologan la acest film”, în condițiile în care, spunea același Liviu Ciulei, “peste 50 la sută din valoarea filmului este dată de imagine...”. Din nefericire, nu ne putem consola nici cu faptul că filmul a fost editat recent pe suport DVD (care, atenție, beneficiază de girul Centrului Național al Cinematografiei!!), deoarece, se pare, calitatea imaginii este mediocră și în această variantă. Banda analogică folosită pentru transfer nu a fost cea originală, ci o copie uzată (folosită drept martor inclusiv de TVR pentru variantele difuzate pe diversele posturi). Așa cum menționa și domnul regizor, o parte a originalului filmului a fost pierdut în condiții încă neelucidate iar o restaurare a copiilor existente la valoarea inițială este aproape imposibil de realizat în absența unor surse serioase de finanțare. Păcat...filmul chiar merită cu vârf și îndesat acest efort financiar! Dar, ne întrebăm cu toții, mai este cineva căruia să îi pese de așa ceva? Probabil că nu...

Mai bine să îl ascultăm pe domnul Ciulei vorbind despre filmul "Pădurea spânzuraților":

Ana Szeles

*citat preluat din Viorel Domenico, “Istoria secretă a filmului românesc, 1940-1950”, Editura Militară, 1996

Legat de același subiect:

Dan Pița și Iosif Demian la Cineclubul NCRR
Ioan Gyuri Pascu la Cineclubul NCRR