"Father and daughter" (Michael de Wit), 2000

Iosif Ivanovici s-a născut în Timişoara, în 1845 și a decedat 57 de ani mai târziu. Este cunoscut îndeobşte pentru valsul “Valurile Dunării”, însă ar fi o greşeală impardonabilă să ignorăm celelalte compoziţii ale sale, în condițiile în care Ivanovici nu a fost un “one-hit man”. Dimpotrivă, majoritatea pieselor compuse de el se remarcă printr-o muzicalitate caldă, plăcută, deloc stridentă, care, asociată predilecţiei compozitorului pentru muzica clasică de divertisment (am putea, oare, să o denumim “clasică uşoară”?), i-au atras rapid şi definitiv apelativul “Strauss”. Ca dovadă, faima de care s-a bucurat pe plan mondial nu a putut fi egalată nici până azi (nu întâmplător Wikipedia consideră “Valurile Dunării” drept una din cele mai cunoscute melodii româneşti din toate timpurile).

"Dementia 13", [Francis Ford Coppola], 1963

Un “old timer” al regizorului Francis Ford Coppola, “Dementia 13”, este disponibil acum - integral - și pe Cinema, pas cu pas. Firește, întrebarea pe care și-o pun unii (fără discuție, mă raliez celor “roși” de asemenea curiozități) este dacă ruda umilă, pe numele ei “Dementia 13”, ar fi reușit vreodată să atragă atenția, în absența (ipotetică, firește) a mult mai celebrelor hit-uri ulterioare ale americanului: “Nașul”, “Apocalipsa acum” sau “Conversația” (N.B.: cel din urmă - remarcabil, extraordinar și imposibil de egalat!).

Câte ceva despre operă, în trei scurt metraje

Sky Arts şi English National Opera (ENO) şi-au reunit în 2008 eforturile, într-o colaborare “unicat” cu personalităţi notabile din domeniul artelor vizuale, cu scopul de a produce trei scurt metraje. Pentru un blog de film, cum este Cinema, pas cu pas, ştirea a devenit interesantă abia în momentul în care am depistat pe lista colaboratorilor numele lui Werner Herzog. Este a doua oară când blogul găzduieşte informaţii despre regizorul german (postarea anterioară, un masterclass W.H., poate fi găsită aici), promisiunea fiind ca în viitorul apropiat să ne ocupăm pe îndelete şi de o parte a filmelor lui.

English National Opera.

“Faust” (F.W. Murnau, 1926) – lumini şi umbre

După precedenta proiecţie de la Centrul Ceh, cu “Nosferatu”, despre care am scris pe larg aici, institutul ne-a rezervat acum două săptămâni o altă surpriză, aducând în vizionare şi “Faust”-ul murnau-nian. Un veritabil deliciu pentru cinefilii bucureşteni, care nu s-au lăsat nici ei mai prejos, umplând sala până la refuz. Pe cât de mare delectarea, pe atât de provocatoare trebuie să fi fost "misiunea" artistică la care au fost supuşi, aceea de a “îngurgita” cum se cuvine, fără a mai menţiona intervalul de timp extrem de scurt, două pelicule de referinţă din istoria cinematografiei. Acelaşi efect l-am resimţit şi eu. De aici şi tergiversarea momentului în care ar fi trebuit să mă aşez în faţa colii albe de hârtie pentru a aşterne câteva gânduri legate de film. 

"A is for atom" (John Sutherland), 1953

"A is for atom” (“A” de la atom) este un documentar educativ de aproape 14 minute, realizat de John Sutherland în 1953 și sponsorizat de General Electric. Urmărindu-l, veți înțelege, sau, în caz că ați uitat unele lucruri învățate în școala primară, vă veți reîmprospăta cunoștințele cu privire la atomi, producerea energiei atomice, efectele secundare ale procesului de fisiune nucleară și altele...Documentarul este foarte haios și vă va ține lipiți de ecranul computerului, toate cele 14 minute. 

Recviem pentru Japonia

Mi-aș fi dorit din tot sufletul să văd filmul de mai jos iar la sfârșitul lui, să revin la realitate fără nicio sincopă, așa cum am făcut-o de fiecare dată când "lanterna magică" m-a purtat în lumea minunată a filmelor de ficțiune. Din păcate, de data aceasta, "dezvrăjirea" nu a fost posibilă. O spun cu părere de rău, însă nu pentru mine, un simplu spectator, o cantitate neglijabilă, ci pentru aceia care ar fi putut fi protagoniștii filmului, dar care nu au mai apucat...

Ceea ce simt acum este o senzație de durere, aproape viscerală, pe care cu greu o pot controla, cu atât mai puțin estompa. Îmi permit să fac aceste comentarii pentru că acum 7 ani, am avut ocazia (poate) unică, să petrec 5 săptămâni în Japonia și am avut privilegiul să îi cunosc pe japonezi. De fapt, aceasta este amintirea care s-a întipărit cel mai bine în memorie din toată vizita mea în arhipelag: NU clădirile înalte, autostrăzile netede ca în palmă și tehnologia de ultimă oră, ci simplitatea și bunătatea - cel puțin asta am simțit eu - oamenilor de acolo. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat și mă gândesc la ei, în speranța că lucrurile se vor putea remedia cu prețul a cât mai puține pierderi inutile de vieți.

Digitizarea arhivelor – soluţia salvatoare?

În postarea Vă (mai) place filmul mut?, aminteam în treacăt de costurile exorbitante (care cresc exponenţial cu starea de degradare fizică a peliculei) necesare digitizării unui film. Dacă ar fi să purcedem la o analiză costuri-beneficii, salvarea şi prezervarea unor materiale audio-video asupra cărora planează (chiar în momentul de faţă) riscul de a fi pierdute definitiv, sunt absolut convins că ar genera incomparabil mai multe satisfacţii decât regrete pentru resursele financiare sacrificate. Pentru a nu ne pierde în detalii ne-importante şi, sunt convins, plictisitoare, aş prefera să nu mă apuc să enumăr (ca o moară stricată) sumele de bani necesare restaurării unui film, ci să încercăm, mai degrabă, să vedem cam pe ce ar putea fi cheltuiţi, în mod alternativ, banii respectivi.

Vă (mai) place filmul mut?

Sunt convins că printre cititorii acestui blog sunt destui pasionați ai perioadei “inocente” a cinematografiei, mai precis de filmul mut. Sunt prea multe capodoperele care ne-au rămas din acea perioadă, care au reușit să treacă cu brio proba timpului, pentru a ne permite să ignorăm sau să fim indiferenți față de aceea epocă. Pe de altă parte, însă, nu trebuie nici să nesocotim lipsa de apetit a unui segment amplu de spectatori, colegi de “generație”, un public care nu dorește să conceapă posibilitatea că un film ar putea fi interesant fără dialoguri și efecte speciale năstrușnice. 

Ei bine, azi m-am hotărât să împac “și capra și varza” și, cine știe, poate reușim să îi convingem pe “moderniști” să dea dovadă de mai multă toleranță față de ceea la prima vedere pare doar un "primitivism" și mă refer când spun asta, la proiecția unei succesiuni de imagini și texte supratitrate. Nu tu tehnologie THX, coloană sonoră ori măcar un popcorn, acolo...În același timp, categoria cealaltă, să o numim a “toleranților”, sunt sigur, va găsi încă un prilej de a se bucura de magia momentelor absolut unice, irepetabile, ale aurorei cinema-ului modern.

Ghiciți despre ce este vorba? 

Ei, ce minunat ar fi dacă am putea să restaurăm cu aceeași ușurință peliculele din perioada filmului mut (multe din ele deja pierdute ori pe cale de a deveni definitiv irecuperabile), pe cât este să adaptăm o imagine modernă la “standardele” vizuale de acum peste 100 de ani...Oricum, vizionare plăcută!

Din întâmplare...

Sacru și profan, ușuratic și serios, melancolic și șăgălnic, film ori muzică, sau, mai bine, și film și muzică. Etern. Sunt filme care ne vrăjesc chiar și atunci când nu credem că avem dispoziția necesară pentru a ne lăsa seduși, ne surprind cu garda jos, ne captivează pintr-o asociere întâmplătoare de evenimente, care există doar în mintea noastră, ne unduie pe la urechi promisiuni de sunete încântătoare, care ne amintesc de ceva...de orice. Ați descoperit vreodată un film excelent doar așa, din întâmplare? Sau, invers, ați dat de vreun film care v-a deschis ochii și...urechile la muzici de care nici nu bănuiați că există? Mie mi s-a întâmplat de câteva ori, recunosc. Vă propun o muzică cu nimic mai prejos decât filmul în care am re-ascultat-o de curând...după care am privit-o cu alți ochi. Două dintr-o lovitură...un film excelent și o muzică seducătoare. Ăsta da, "noroc"!

Inevitabil, drumul către film străbate cărările celorlalte arte

Adjectivul “grotesc” a fost iniţial folosit cu referire la frescele decorative descoperite în ruinele vilei lui Nero – Domus Aurea (“Casa de aur”) – din Roma. Etimologic, cuvântul “grotesc” derivă din latinescul “grotto”, cu semnificaţia “mică gaură” sau “scobitură”. Excavarea camerelor şi coridoarelor acoperite cu pământ din Domus Aurea, în care au fost găsite frescele, s-a produs în ultimele două decade ale secolului al XV-lea. Motivele ornamentale descoperite acolo erau cel puţin bizare: diverse fantezii “anatomice”, mici bestii şi capete umane stilizate, toate grupate în motive decorative compacte.

La începutul secolului XVI, artiştii au început să includă elemente decorative “groteşti” în propriile lucrări, dând astfel naştere unor opere de artă contemporane. Unul din primele cele mai bine cunoscute exemple sunt picturile murale ale lui Perugino, realizate pentru Colegiul Cambio din Perugia (1500) - vezi imaginea de mai jos. Dar, şi mai important pentru răspândirea lor ulterioară a fost decizia lui Raffaello Sanzio (Rafael), care a studiat şi apoi copiat elementele decorative, incluzându-le în schemele decorative pregătite pentru Loggia de la Vatican, Loggetta Cardinalului Bibiena şi Loggia lui Psyche de la Vila Farnesina. O mare parte din aceste decoraţiuni au fost lucrate de asistenţii lui Rafael, Giulio Romano şi Giovanni da Udine.

Picturile murale ale lui Perugino

O formă aparte de cinematografie, experimentală

Ați fost vreodată curioși să știți cum arată - fizic - semnalul Wi-Fi din jurul biroului, școlii sau apartamentului în care locuiți? Extrem de ingenioasa secvență video prezentată mai jos, realizată de Timo Arnall, Jørn Knutsen și Einar Sneve Martinussen ne dezvăluie exact acest "invizibil". Procedeul tehnic folosit de cei trei a fost unul relativ rudimentar: mai întâi, au proiectat și construit un “băț” cu o lungime de 4 metri, pe care au fost montate beculețe, cu scopul de a măsura puterea semnalului Wi-Fi.

Cu cât semnalul este mai puternic, cu atât este iluminată o porţiune mai mare din "băţ". Odată creat acest dispozitiv, nu le-a mai rămas decât să se deplaseze în zona unde doreau să facă măsurătorile. Imaginile au fost obținute cu ajutorul unui unui aparat de fotografiat setat pe "timp de expunere ridicat". Rezultatul: o perdea de luminițe, având înălțimea proporțională cu puterea semnalului măsurat. Imaginile au fost surprinse în Oslo, Norvegia. 

Godard şi Truffaut, "Doi din noul val"

“M
“i-a plăcut mult, mai ales imaginea trenului intrând în gară la Cannes, în 1950 (n.n. 1959). Parcă vedeam nişte vechi fotografii, atinse de patina vremii. În orice caz, nu cred că între timp a mai existat vreun regizor care să egaleze performanţele atinse în cinema de Truffaut şi Godard”.

Presupunând că nu v-aţi dat seama, citatul de mai sus nu este opinia-epilog a vreun critic de film la finalul documentarului “Deux de la vague”, proiectat ieri seară la Institutul Francez din Bucureşti. Dimpotrivă, este ceva cu mult mai puţin sofisticat şi mai profan decât atât: opinia unuia din cei patru (sic!) spectatori prezenţi în sală, recte o doamnă trecută binişor de 40 de ani, cu o pronunţată dispoziţie melancolică.  În cazul domniei sale, nu firul narativ pare să fi fost punctul forte al documentarului, ci mai degrabă imaginile de epocă şi filmările "vintage", selectate cu vădită atenţie de Emmanuel Laurent, regizorul-autor al peliculei.