"Nosferatu" (F.W. Murnau, 1922) - o bijuterie preţioasă

D
eschizi o fereastră pe ecranul calculatorului, te conectezi la Google, tastezi ceva, să spunem “top movies” şi apeşi <enter>. Ce se întâmplă după aceea, felul în care se pun în mişcare algoritmii geniali şi eficienţi concepuţi de gigantul american, nici nu prea mai contează. Dimpotrivă, pentru ceea ce doreşti să ştii, este total irelevant. Important este că în 2-3 secunde vei avea afişate pe ecran aproape 800 de milioane de răspunsuri la întrebarea ta. Da, aţi citit bine: aproape 1 miliard de rezultate "întoarce" Google pentru string-ul “top movies”. Oare câţi dintre noi mai avem timp de pierdut pentru a ne satisface astfel de mici curiozităţi? Răspunsul vine logic: aproape nimeni, din moment ce nu vom ajunge să deschidem niciodată nici măcar pagina cu numărul 2000, darămite pe aia pe care scrie “1 milion” sau “50 de milioane”. Şi, totuşi, chestiunea nu este total ne-relevantă. 

Să încerc să explic. Oare există cineva în univers, cu excepţia, poate, a unui borg, care ar putea “asimila” în mod conştient 800 de milioane de clasamente de filme? Şi, chiar presupunând că borg-ul ar fi capabil să facă chestia asta, mă întreb cum ar reconcilia situaţiile în care un film apare când pe poziţia 250, când pe 25, când pe 3 ori, şi mai rău, nu apare deloc în top? Personal, găsesc ceva neliniştitor şi deprimant în ideea de a “ierarhiza”. Dar, trebuie să recunosc, există, pe de altă parte, şi ceva care îmi creează o stare de confort şi relaxare iar acel ceva sunt “constantele”. Da, nu am tastat nimic greşit. “Constantele” sunt acele filme care, fireşte, nu vor fi incluse în absolut toate topurile, dar care cu siguranţă vor apărea în cele mai multe. De fapt, ştiţi ceva? Celelalte filme, alea care nu sunt “constante”, nici nu contează (cel puţin, nu la “scara istorică” de care vorbim aici). Astăzi, ele pot “străluci” şi “face valuri”, mâine vor licări ca nişte amintiri teribil de îndepărtate iar poimâine vor fi fost deja date complet uitării.

O să râdeţi când o să aflaţi că toată digresiunea plictisitoare de mai înainte are un singur scop și încă unul aparent banal: vreau să scriu câteva rânduri despre capodopera lui F.W. Murnau, “Nosferatu”. Recent, am avut ocazia să îl revăd într-o proiecţie publică la Centrul cultural ceh. Să vă împărtăşesc câteva gânduri cu care am rămas după încheierea vizionării. Primul: spectatorii s-au amuzat pe toată durata filmului, deşi pelicula e din genul “horror”...O reacţie interesantă, aparent enigmatică, dar, de fapt, perfect legitimă şi de înţeles. În definitiv, câţi dintre noi, cinefili cu “acte în regulă”, nu s-ar fi prăpădit de râs puşi în situaţia de a compara “Nosferatul” lui Murnau cu aproape orice adaptare cinematografică modernă a temei vampirului? Este ca şi când l-am teleporta pe Murnau în prezent, i-am arăta un film doldora de efecte speciale, editări inteligente şi muzică impresionantă iar la final l-am pune să aleagă între acesta şi filmul lui din 1922. Există vreun dubiu pe care l-ar alege din cele două? Ca să fiu sigur că lucrurile sunt complet lămurite în această privinţă, o să vă reamintesc că la începuturile cinematografiei, până şi “trenul intrând în gară” al lui Edison a creat panică printre spectatori, care trăiau în mod constant cu spaima că acesta ar putea trece dincolo de ecran, secerându-i pe toţi cu roţile lui masive de oţel. Al doilea: în pofida aparentului derizoriu al peliculei şi al premisei că filmul va fi o “victimă sigură” a pretenţiilor moderniste ale publicului, niciunul din spectatori nu a părăsit sala în timpul proiecţiei! Cu alte cuvinte, magia “terorii” Murnau-iene continuă să funcţioneze teribil de eficient şi la aproape 90 de ani de la realizarea filmului (subtitlul filmului este chiar “Simfonia groazei”). Din toate motivele enumerate anterior, dar şi din multe altele, pe care le voi menţiona în continuare, consider filmul ca încadrându-se în categoria “constantelor”.

Friedrich Wilhelm Murnau

Adaptarea lui Murnau e interesantă din mai multe motive: (1) este prima transpunere pe peliculă a temei “vampirului Dracula”, deşi într-o formă alterată a viziunii Stoker-iene; (2) a creat falii teribile în rândul criticilor de film (e de amintit aici cel puţin disputa dintre Lotte Eisner, pe de-o parte, Werner Sudendorf şi Thomas Elsaesser, pe de alta) în privinţa validităţii temeiurilor de a încadra filmul în curentul expresionist (german); (3) a generat unele supra-interpretări ale motivelor din film, care s-au dovedit, de multe ori, simple exagerări ale intenţiilor artistice ale lui Murnau.

După moartea lui Bram Stoker (autorul romanului “Dracula”), soţia acestuia – Florence – dependentă financiar aproape în totalitate de veniturile din drepturile de autor, a contestat vehement adaptarea Murnau-iană, acuzând-o de plagiat. Pentru cei familiarizaţi în mai mică măsură cu romanul lui Stoker, trebuie spus că Murnau şi Henrik Galeen (autorul scenariului) au alterat în mod substanţial textul original, modificând, pe de-o parte, importanţa unora din personaje şi primenind, pe de alta, simbolistica poveştii.

Care au fost consecinţele? (1) Orice referire la Dracula a fost complet eliminată, printr-o dublă manevră: personajul principal a devenit “contele Orlok” iar titlul filmului, “Nosferatu”. (2) Numele de familie al lui Jonathan a fost schimbat în Hutter, în timp ce Mina a devenit Ellen (Hutter). (3) În noul scenariu, Renfield este Knock, patronul lui Hutter, personaj aflat "sub puterea" contelui Orlok. (4) Personajul van Helsing s-a “transformat” în doctorul Bulwer, în paralel cu diminuarea considerabilă a importanţei lui în structura narativă. (5) Acţiunea principală din “Nosferatu” se desfăşoară în Germania, mai precis în Wisborg (în Bremen, conform altor surse). Singurele elemente narative menţinute au fost motivul călătoriei în Transilvania, ocazionată de perfectarea unor afaceri între Knock şi Orlok şi atracţia acestuia din urmă faţă de Ellen, ca important element declanşator al conflictului narativ (decizia lui Orlok de a cumpăra o casă în Wisborg şi, ulterior, de a se muta acolo, chiar cu preţul traversării pe apă a aproape jumătate de continent).

Contele Orlok (alias Nosferatu), unul din cei mai reușiți vampiri din istoria cinematografiei

Unul din elementele cele mai inedite aportate de Murnau este, fără îndoială, “imaginea” ne-obişnuită, ne-convenţională a lui Dracula. Contele Orlok, interpretat de Max Schreck (al cărui nume s-ar putea traduce din germană “teroare maximă”!), este chel, cu un nas proeminent, urechi alungite şi unghii exagerat de lungi, tipar fizic care aduce destul de mult cu cel al unui şobolan (sic!). Comparaţia cu “rozătoarea” nu e deloc întâmplătoare, deoarece grotescul personajului Orlok provine în mare măsură din asocierea explicită a acestuia cu ciuma bubonică şi “armatele” de şobolani pe care le vedem mărşăluind din când în când pe ecran. Avantajul pe care îl avem – de a putea privi retrospectiv ecranizările romanului Stoker-ian realizate de-a lungul timpului –, propun să îl fructificăm remarcând excentricitatea și originalitatea personajului creat de Murnau (Orlok)! Cu o înfăţişare defel stilată, Orlok este un conte atipic, total diferit de un Dracula interpretat de Bela Lugosi sau Christopher Lee, de vampirul artificial, portretizat ca “lider corporatist” (din adaptarea lui Alan Gibson, “The Satanic rites of Dracula” - 1973) ori de personajul elegant, bogat, dar devenit între timp...femeie cu orientare bisexuală (!), din “The hunger”, de Tony Scott (1983). Interpretarea lui Schreck este una absolut memorabilă, considerată de unii critici ca fiind între cele mai reuşite din toate timpurile:

“Atunci când apare la orizont, încadrat de un portic sau plimbându-se pe puntea corăbiei, pare să pună stăpânire pe fiecare din aceste locuri şi să le ştirbească total identitatea. Sicriele şi uşile de acces devin nişe convenabile pentru <punerea în valoare> a trupului său scofâlcit, în timp ce spaţiile deschise par taciturne atunci când împrumută din starea de spirit a personajului”.

Eric Rhode, “A history of the cinema from its origins to 1970”, London: Allen Lane

Imaginea vampirilor a evoluat în timp, nefiind constrânsă de vreun "prototip" din romanul lui Stoker.

Pe lângă vizionarea în sine a filmului, una din cele mai stimulative activităţi de care am avut parte pregătind această recenzie, a fost emulaţia cu disputa de idei din cercurile criticii de film, în jurul temeiurilor ce ar fi justificat ori, dimpotrivă, ar fi invalidat, includerea tematică a peliculei în curentul expresionismului german. Trebuie să admit, argumentele taberelor combatante îmi erau în mare parte necunoscute, însă întrebarea mă obseda şi îi căutam un răspuns, cu atât mai mult date fiind contradicțiile de opinii care abundă în literatură la tot pasul.

În ce priveşte “critica de film” din România - includ aici atât cărţile publicate, cât şi articolele din presă - confuzia este generalizată, “Nosferatu” fiind considerat într-o proporţie devastatoare un "film expresionist". Probabil că răspunzătoare de această deformare sunt în bună măsură și sursele primare de informaţie, dintre care aş aminti, numai pentru a da un exemplu, articolul “Expresionismul german” de pe pagina Wikipedia de limbă română. Iată un extras:

“Primele filme expresioniste, Das Cabinet des Dr. Caligari (1920), Der Golem, wie er in die Welt kam (1920), Der müde Tod (1921), Nosferatu (1922), Phantom (1922), Schatten - Eine nächtliche Halluzination (1923), şi Der letzte Mann (1924), au fost versiuni filmate, elaborate şi exagerate ale unor poveşti simple”.

Alţi critici, cum ar fi, de pildă, Cristina Corciovescu şi Bujor Râpeanu (în volumul “Secolul cinematografului”, 1989), deşi nu califică apartenenţa filmului la un anumit gen, generează alte confuzii, asociate de data aceasta, mesajului filmului: “acesta redă confruntarea dintre un tânăr om de afaceri dintr-un orăşel german şi contele Orlock, alias Nosferatu, stăpânul-vampir al unui castel din Carpaţi” [P.S. citat preluat, de exemplu, şi pe website-ul www.cinemagia.ro]. Nimic mai neadevărat! Hutter, cel despre care se spune că ar fi personajul antagonic celui al contelui Orlok nu este, de fapt, decât un tânăr naiv, un modest liant între Nosferatu şi Ellen, echivalent ca putere unui pion de pe tabla de şah a lui Murnau. Nimic mai mult! Adversarul cu adevărat redutabil al vampirului nu este nici măcar corespondentul lui Van Helsing din romanul lui Stoker (adică doctorul Bulwer), ci, oarecum surprinzător, însăşi Ellen. De fapt, deznodământul cărţii lui Stoker şi cel al filmului lui Murnau sunt cel mai bun exemplu al antagonismului celor două. Dacă la Stoker, finalul consacră victoria cunoaşterii ştiinţifice şi a curajului viril, la Murnau, cel din urmă sacrificiu este asumat de o femeie (Ellen), odată cu acesta producându-se şi mântuirea micii comunităţi din Wisborg (amenințată de “moartea negră”, ciuma bubonică).

O parte a temelor din "Nosferatu" au fost "abuzate", dând naștere unor supra-interpretări. Pe cine așteaptă Ellen să se întoarcă? Pe Hutter, despre care știm că se deplasează pe uscat, sau pe Orlok, a cărui corabie o vedem în partea stângă?

Una din întrebările la care căutăm răspuns este: este “Nosferatu” un film expresionist? Răspunsul se conturează a fi unul negativ. Pentru a nu pierde timp preţios definind in extenso conceptele cu care operăm, o să spun, simplificând la maxim, că expresionismul este curentul artistic opus realismului, având la bază o viziune subiectivă asupra realităţii, opusă, deci, celei care o prezintă în termeni obiectivi. John Barlow, scriind despre “Nosferatu”, spunea: “este imposibil să ne gândim la <Nosferatu> fără ne raportăm la influenţele de natură expresionistă, precum şi la spiritul expresionist al concepţiei Murnau-iene” (J. Barlow, “German expressionist film”, Boston: Twayne, 1982). Totuşi, aşa cum menţionează Dietrich Scheunemann (editor, “Expressionist film. New perspectives”, Camden House, 2003), influenţele majore nu vin dinspre arta expresionistă, ci au la bază o simplă revigorare a unor teme Romantice şi coşmaruri “gotice” (pentru detalii, ase vedea, de exemplu, Fred Botting, “Gothic”, Routledge, 1996, capitolele 5 şi 7). În ce priveşte stilul folosit, Scheunemann menţionează că “Nosferatu” nu este altceva decât încercarea lui Murnau de a “elibera” temele menţionate (gotic-Romantice) de sub “puterea” artei expresioniste şi de a le revigora pornind de la o dezvoltare creativă a tehnicilor bazate pe imaginile de tip naturalist. Cu alte cuvinte, acolo unde “Cabinetul doctorului Caligari” (Robert Wiene, 1920) se prevalează de decoruri "pur-sânge" expresioniste iar “Studentul la Praga” (Paul Wegener, 1913) se bazează pe tehnici sofisticate de filmare, efecte în oglindă şi alte subterfugii fotografice, “Nosferatu” încearcă să exploateze la maxim mediul natural ambiant şi să redea starea de spirit a personajelor şi/sau dinamica acţiunii, fără să apeleze la tehnici fotografice “artificiale”. Iată ce spunea Lotte Eisner:

“Murnau a realizat <Nosferatu> cu un set minimal de resurse, însă marele avantaj este că a conştientizat potenţialul naturii, în primul rând sub forma spectaculozităţii imaginilor pe care le oferă. El filmează forma delicată a unor nori plutind deasupra dealurilor, în timp ce vântul baltic adie prin firele scurte de iarbă. Ne face să simţim prospeţimea câmpiei pe care galopează graţios câţiva armăsari, în lumina plăcută a dimineţii. Deci, natura este, la Murnau, parte integrantă din acţiune: pe deasupra tuturor peisajelor – coline întunecate, păduri dese şi nori grei atârnând pe cer – pluteşte umbra semeaţă a supranaturalului”.

Lotte Eisner, “The haunted screen. Expressionism in the German cinema and the influence of Max Reinhardt”, Berkeley: University of California, 1973

Elementele naturale devin un personaj distinct în "Nosferatu". Murnau optează în favoarea materialului neutru, nealterat.

În privinţa platformei artistice a lui Murnau, putem afla mai multe chiar de la regizor:

“Libertatea sporită în privinţa manipulării aparatului de filmat nu implică crearea unui sistem tehnic complicat...în termeni artistici, este chiar opusul acestui demers, şi anume, redobândirea simplităţii şi finalităţii asociate procesului tehnic, ceea ce va fi de natură să genereze un material complet neutru, obiectiv, invariabil în raport cu demersul programatic al artistului”.

Friedrich Wilhelm Murnau, “...der frei im Raum sich bewegende Aufnahmeapparat”, Die Filmwoche, no, 1, 1924

Un mic artificiu tehnic (imagini negative) folosit de Murnau, care nu transformă, însă, filmul în unul expresionist...

Fred Gehler şi Ullrich Kasten au sintetizat filosofia lui Murnau astfel: “un manifest pentru libertatea şi mobilitatea camerei”. Prin urmare, demersul lui Murnau nu este unul de sorginte expresionistă, nu se bazează pe distorsionarea perspectivelor, sau pe reducţionism şi abstractizare în tratarea imaginilor, ci, dimpotrivă, pe “simplitate”, “finalitate” şi creearea unui “material filmat complet neutru, nealterat”.

Înainte de a încheia, trebuie clarificată etimologia numelui propriu, “Nosferatu”. Conform lingviștilor, originea cuvântului este relativ dificil de identificat. Ce știm cu siguranță este că popularitatea termenului se datorează romanului lui Stoker, a cărui inspirație pare să fi fost un articol scris de Emily Gerard (“Transylvanian superstitions”), publicat în 1885 în revista britanică de literatură “The Nineteenth Century”. Conform acesteia, “Nosferatu” ar fi echivalentul în limba română (!) al cuvântului “vampir”: “în mod hotărât, răul este nosferatu, sau vampirul, în care orice țăran român crede cel puţin cu aceeaşi tărie ca şi în Paradis sau Iad” (citat din Leonard Wolf, “Dracula: The Connoisseur's Guide”, Random House, 1997). După cum știm, cuvântul nu poate fi regăsit în limba română, nici în prezent, nici în oricare din perioadele istorice de formare și dezvoltare a vocabularului limbii. Rezultă de aici că o sursă mai plauzibilă de apariție a cuvântului respectiv ar fi putut fi tot o scriere ficțională. O alternativă la această ipoteză ar putea fi cuvântul grecesc “nosophorus”, care înseamnă “purtător al bolii”. Dată fiind prezența in extenso a acestui motiv în filmul lui Murnau, nici această variantă nu poate fi eliminată a priori. În fine, o a treia posibilitate ar fi derivarea cuvântului tot din limba română, cu condiția însă ca termenul care a servit drept inspirație să aibă o sintaxă diferită. Două variante ar putea fi cuvintele “nesuferit” și “necurat”, cu formele lor de nominativ masculin “nesuferitul” și “necuratul”. Dacă seamănă sau nu cu “nosferatu”, vă las pe dumneavoastră să decideți.

În concluzie, filmul este mai mult decât meritoriu și merită re-văzut de mai multe ori, nu pentru că ar conține o simbolistică greu de “crăpat” de la prima vizionare, ci pentru că vine la pachet cu variate coloane sonore, care de care mai interesante și capabile, una mai mult decât alta, să puncteze în mod teribil de eficient inflexiunile dramatice ale filmului. Varianta compusă de Hans Erdmann este cea originală, din 1922, fiind în general disponibilă pe orice variantă de DVD conţinând filmul. “Masterworks of German Cinema” a inclus o versiune compusă în anii 1960 de neamţul Peter Shirman, pentru a servi, se pare, acompaniamentului muzical live al filmului. În 1997, James Bernard a realizat o coloană sonoră, pe care a încredinţat-o Filarmonicii din Praga, fiind destinată variantei de film adaptate pentru micul ecran, difuzată de Channel Four. Ediția DVD “Nosferatu Special Edition” (Image Entertainment) conține coloana sonoră realizată de Silent Orchestra, un amestec eclectic de genuri muzicale. Release-ul din Marea Britanie, sub titulatura Eureka apelează la coloana sonoră a trupei franceze de muzică progresivă Art Zoyd. În fine, DVD-ul de la Kino pus recent în circulație folosește muzică semnată Géard Hourbette și Thierry Zaboitzeff și interpretată de Art Zoyd. Variantă care se află pe prima poziție în clasamentul personal al coloanelor sonore disponibile. Of, facem ce facem și tot la clasamente ajungem...

Vizionare plăcută!