Ioan Gyuri Pascu (Petco) despre rolul din "O vară de neuitat"

O
înregistrare audio în care Ioan Gyuri Pascu vorbeşte despre rolul din filmul "O vară de neuitat" (1994, premiera la Bucureşti în 21 aprilie 1995) şi despre colaborarea cu regizorul Lucian Pintilie. 

 

Scenariul lung metrajului are la bază povestirea "Salata", inclusă în romanul "Cronică de familie" al lui Petru Dumitriu. 

Cocteau on the film

Recent, am achiziţionat dintr-un anticariat din Frankfurt un volum de interviuri cu Jean Cocteau (1889-1963), poet, romancier, dramaturg, designer, autor de scenarii şi regizor de film (interviurile au fost realizate de André Fraigneau). Volumul, publicat la editura Dover în 1972, este varianta în limba engleză a ediţiei franţuzeşti din 1951, apărută sub titlul: “Jean Cocteau: Entretiens autor du cinématographe / recueillis par André Fraigneau” (Editions André Bonne, Paris).

Jean Cocteau a fost primul poet important care a lucrat în domeniul cinematografiei. Filmele, similar poemelor, pieselor de teatru şi desenelor sale, au un caracter de unicitate – nu există ceva asemănător în întrega istorie a cinematografului. Cu toate acestea, Cocteau nu s-a considerat niciodată un realizator de filme. El nu a fost decât un poet care a încercat să ne spună diverse lucruri folosind uneori imaginile în locul cuvintelor. În pofida non-comercialismului total al filmelor sale, acestea au continuat să fie vizionate şi apreciate ca fiind unele din cele mai deosebite realizări ale artei cinematografice.

Sinopsis "Medalia de onoare" (Calin Peter Netzer, 2009)

“Boogie”, un “Husbands” românesc?

În general, a trasa paralele între filmele a doi regizori poate fi un exerciţiu riscant, cu atât mai mult în situaţia în care sunt comparate soluţiile de mizanscenă şi nu temele fundamentale abordate. Pentru a oferi un exemplu, am observat recent o contestare venită din partea unor critici de film la adresa “lipsei de autenticitate” a scenelor care ilustrează “magia cinematografului” din ultima producţie a lui Claude Lelouch (“Ces amours la”, rom.: “Iubiri din trecut”, 2010). Motivul invocat a fost că acestea sunt o “replică răsuflată” a mult mai “feericelor” (şi, probabil, mult mai cunoscutelor, nu-i aşa?) scene din “Cinema Paradiso” (Giuseppe Tornatore, 1988). În fapt, cele două filme au la bază teme fundamentale complet diferite, de unde trag concluzia că orice încercare de a atribui, prin extrapolare, unor mijloace de expresie punctuale semnificaţii cu caracter general, poate deveni anevoios de justificat, dacă nu chiar elucubrantă.

Despre Pascal şi legătura cu filmele lui Eric Rohmer (partea a III-a)

B.P.: Este un lucru evident necugetat să încerci să realizezi ceea ce este imposibil. Ar fi nebunesc şi arogant. Dar la ce altceva ar putea un om să aspire? În pofida a toate, Pascal a continuat să fie uman.

D.D.: Ar mai fi ceva aici. Puteţi deja observa faptul că am multe obiecţii şi numeroase rezerve, şi îmi place să joc întotdeauna rolul “avocatului diavolului”. Mă deranjează atunci când văd stilul transformat într-o armă, chiar şi atunci când este folosit împotriva unora care se fac vinovaţi de multe păcate, o armă folosoită pentru a-l incrimina pe acel om şi a-l “împietri” în literatură pentru totdeauna. Credeţi că cineva are dreptul de a desfiinţa un alt om (chiar dacă acesta ar fi vinovat) , folosindu-se de un stil literar admirabil?

Despre Pascal şi legătura cu filmele lui Eric Rohmer (partea a II-a)

D.D.: Nu m-aş grăbi să spun că Pascal nu a mai fost deloc interesat de ştiinţele exacte.

B.P.: Da, aşa este, aportul său ulterior în domeniul teoriei “ruletei” nu fusese încă materializat.

D.D.: Poţi învăţa multe studiind istoria ştiinţelor. Bineînţeles, Valéry a fost cel care a spus despre Pascal că şi-ar fi pierdut vremea cu tot felul de fleacuri în loc să ofere Franţei paternitatea calculului infinitezimal. Este însă această afirmaţie corectă?

B.P.: Cu siguranţă că nu.

D.D.: Cred că aş putea să îl descriu cel mai bine pe Pascal folosind chiar cuvintele acestuia atunci când a scris despre Arhimede: “Oh, cum a eclatat acesta spiritul lumii”! Mergând mai departe de sistemele cartezian şi cel copernician, care încă nu aveau de-a face cu matematica şi fizica calculului infinitezimal, ce aveau să ajungă în centrul atenţiei comunităţii ştiinţifice abia 40 de ani mai târziu, mi se pare că Pascal a lansat o rachetă strălucitoare, fără de care poate că aceste contribuţii majore din domeniul ştiinţelor exacte nu s-ar fi materializat niciodată sau, în orice caz, ar fi fost mult amânate. Ştiţi că în momentul în care Leibniz a citit lucrarea lui Pascal cu privire la triunghiul caracteristic, a fost surprins să găsească informaţii şi cunoştinţe de a căror importanţă nici măcar Pascal nu era pe deplin conştient. Eu cred că măreţia lui Pascal, şi, dealtfel, a oricărui adevărat geniu ştiinţific, este legată de încodarea, în operele sale, a unor informaţii pe care abia generaţiile viitoare vor fi capabile să le descifreze în totalitate.

Despre Pascal şi legătura cu filmele lui Eric Rohmer (partea I)

Una din temele recurente în filmele lui Eric Rohmer este cea a filosofiei Pascaliene (Blaise Pascal, 1623-1662). Un bun exemplu este filmul din 1969 al lui Rohmer, "Ma nuit chez Maud", în cadrul căruia referinţele la Blaise Pascal sunt nu doar numeroase, ci şi, în bună măsură, relevante pentru ideile ştiinţifice şi filosofice ale acestuia. De altfel, în "extra"-urile oferite de Criterion pe DVD-ul conţinând filmul menţionat, beneficiem de înregistrarea unui dialog între Brice Parain şi Dominique Dubarle, dezbatere moderată de însuşi Eric Rohmer. Tema discuţiei: "Despre Pascal", înregistrare difuzată la televiziunea franceză (în 1965) în cadrul seriei "En profil dans le texte" (eng. "Reading between the lines"). Mai jos vă ofer o transcriere în limba română a discuţiei.

Eric Rohmer – E.R.

Brice Parain – B.P.

Dominique Dubarle – D.D.

[Partea I]

E.R.: B.P., în cartea dv. "De fil en aiguille", afirmaţi că primele reflecţii pe teme filosofice din viaţa dv. v-au fost ocazionate de lectura textelor lui Pascal.

Eric Rohmer în Cahiers du cinema

Vă ofer în continuare un articol al lui Eric Rohmer (semnat cu pseudonimul Maurice Schérer), publicat în 1954 în Cahiers du cinema (detalii la sfârşitul articolului). În articol, Rohmer pledează în favoarea sistemului CinemaScope. După cum se ştie, în perioada de pionierat a producţiei de film, din raţiuni absconse, a fost popularizat un raport arbitrar pentru imaginea de film [4:3 sau 1,33:1 -> lăţime vs. înălţime], atât de frecvent în perioada respectivă, încât căpătase şi nume propriu: "sistemul academiei" (Academy of Motion Picture Art and Sciences a fost răspunzătoare pentru  popularizarea sistemului). Deşi cel mai des întâlnit, raportul 1,33:1 nu era nici pe departe singurul folosit. Unii cineaşti preferau în mod deliberat să ascundă o parte a cadrului, pentru a obţine o modificare temporară a dimensiunii imaginii proiectate (un exemplu este D.W.Griffith, menţionat şi de Rohmer). Sistemul 1,33:1 a dominat producţiile cinematografice peste 20 de ani (până în 1953, când formatul widescreen CinemaScope a câştigat serios în popularitate).