[DOCUMENTAR] Alain Resnais - "Profunzimile realului", 1964

Inaugurăm sub titulatura [DOCUMENTAR] o antologie a gândirii cinematografice, în care veți avea ocazia să vă confruntați cu gândirea teoretică și aplicată a figurilor exponențiale ale artei cinematografice, de la origini până în prezent. Deschide rubrica Alain Resnais.

(...) Un film trebuie să fie un fel de sonerie de alarmă care să-i ajute pe oameni să observe mai bine viaţa din jurul lor; care nu le aduce întotdeauna soluţiile pe care ei ar fi în drept să le aştepte, dar care îi forţează să-şi ascută privirea. (...) Am urmărit în Muriel un fel de critică a unei “civilizaţii a fericirii”. Societatea noastră este astăzi pradă unor transformări latente. Mie mi se pare interesant să-i arăt nu atât pe “transformatori”, cît pe cei care opun rezistenţă transformărilor.

Trăim în baza unor convenţii sentimentale sau sociale care sînt pe cale să se degradeze, să intre în putrefacţie. Când facem un film, sperăm să privim această degradare în faţă, să putem accelera procesul de salutară transformare. Un procedeu posibil care nu e, desigur, unicul.

(...) Ai impresia că mulţi oameni caută actualmente peste tot “să se apere de picături”, să se strecoare între două averse.

Acest prezent şi acest viitor nu sînt poate gândite cu destulă forţă pentru a aduce bucurie. Oamenii prevăd sentimentul colectiv, dar ei sînt stăviliţi de vechi obiceiuri, sunt crispați şi înfricoşaţi; unii presupun că nu pot acţiona asupra evenimentelor şi, pentru moment, se ghemuiesc în găoacea lor. Ne dăm bine seama că atenţia la informaţiile  senzaţionale răspândite zilnic de radio şi de presă  scade, se destramă, ca atunci când te înţeapă mii de albine. La sfârşit nu mai reacţionezi. Uneori însă, mori. Un aspect al acestui fenomen al vieţii noastre am încercat să descriu în Muriel.

Oare trebuie arătat un personaj care reacţionează bine, ori e mai salutar să examinezi un personaj care reacţionează prost şi provoacă prin asta dorinţa de a face tu însuţi altfel? E ceea ce eu aş numi un “cinematograf de stimulare”, în comparație cu un alt cinematograf, “de exaltare”, în care spectatorul este “lăsat în seama" istoriei şi scuturat în toate sensurile, convins chiar uneori că a ajuns el însuşi un erou. Eu cred că dimpotrivă, s-ar putea preconiza — şi nu spun că Muriel reprezintă un exemplu — un cinematograf care să deschidă ochii spectatorului, confruntîndu-l cu un erou care să nu-i spună “imită-mă", ci dimpotrivă “ce-ai fi făcut în locul meu?".

Consider că raţiunea poate fi şi ea o sursă de emoție. Nu există nici un motiv să opui emoţia, raţiunii!

                        din Revista "Cinema", 1964, nr. 2

Concurenţii la categoria "mixaj de sunet" de anul acesta sunt: "Inception", "The King's speech", "Salt", "The social network" şi "True Grit". Iar câştigătorul este...

S
e discută mult de premiile Oscar zilele acestea, toată lumea se hazardează în a lansa  predicții, participă cu frenezie la diverse concursuri cu premii, în fine, beneficiem de tot arsenalul pe care ne-am aștepta să îl pună în mișcare un festival de talia celui menționat. Nimic nu surprinde, ba dimpotrivă, de multe ori, sunt întrecute chiar și cele mai optimiste așteptări, mai ales în privința “desfășurărilor de forțe” angrenate. Din nefericire pentru cei care deja “au intrat în joc” și savurează din plin fiecare clipă rămasă până la decernările premiilor, peste câteva zile, festivalul se va fi încheiat și e posibil ca depășirea perioadei de reverie să nu se facă fără oareșce "sincope". De aceea, nu voi vorbi și eu tot despre Oscar-uri, ci despre ceva de care sper să vă amintiți și după ce ziua de duminică se va fi încheiat. Și asta, indiferent de cine va fi fost să câștige categoria “mixaj de sunet” din competiția Hollywood-iană...

"Nosferatu" (F.W. Murnau, 1922) - o bijuterie preţioasă

D
eschizi o fereastră pe ecranul calculatorului, te conectezi la Google, tastezi ceva, să spunem “top movies” şi apeşi <enter>. Ce se întâmplă după aceea, felul în care se pun în mişcare algoritmii geniali şi eficienţi concepuţi de gigantul american, nici nu prea mai contează. Dimpotrivă, pentru ceea ce doreşti să ştii, este total irelevant. Important este că în 2-3 secunde vei avea afişate pe ecran aproape 800 de milioane de răspunsuri la întrebarea ta. Da, aţi citit bine: aproape 1 miliard de rezultate "întoarce" Google pentru string-ul “top movies”. Oare câţi dintre noi mai avem timp de pierdut pentru a ne satisface astfel de mici curiozităţi? Răspunsul vine logic: aproape nimeni, din moment ce nu vom ajunge să deschidem niciodată nici măcar pagina cu numărul 2000, darămite pe aia pe care scrie “1 milion” sau “50 de milioane”. Şi, totuşi, chestiunea nu este total ne-relevantă. 

Ou sont les neiges d'antan?

T
ot timpul m-am întrebat care ar fi cea mai eficientă modalitate de a-ți petrece pauza dintre două acte, la un spectacol de teatru...Posibilități din care să alegem, sunt destule. Am putea, de exemplu, să ne dezmorțițm puțin corpul, să vizităm barul din dotare (dacă o exista așa ceva), să descriem niște forme geometrice neobișnuite, dar, sunt sigur, interesante, în încercarea de a ne croi drum pe lângă ceilalți spectatori, să mâncăm un sandwich în timp ce sporovăim despre ultimele pozne de la serviciu ori, pur și simplu...să nu facem nimic.

Imaginați-vă, în schimb, câte din aceste posibilități mai "stau în picioare" în situația în care ne decidem să mergem la un cinematograf în aer liber, unde regula este să acceptăm că trebuie să stăm închiși între "patru table"...ale mașinii.  Mult mai puține variante din care să alegem, nu-i așa? Și atunci ce facem? Să știți că răspunsul nu e foarte complicat...pur și simplu îi lăsăm pe alții să decidă pentru noi. Haideți să vedem cam care ar fi posibilitățile... 

Interviurile lui Truffaut cu Hitchcock [audio]

În 1963, François Truffaut a realizat o suită de interviuri cu Alfred Hitchcock. Mijlocit de un traducător, dialogul celor doi a abordat în detaliu filmografia vastă a regizorului american dar și elemente ale biografiei lui Hitchcock. Convorbirea a totalizat 12 ore, o mare parte a materialului audio fiind folosită în volumul “Alfred Hitchcock: A definitive study”, publicat de Truffaut în 1967.

Acum, în premieră în România, setul complet de materiale audio este publicat aici, pe “Cinema, pas cu pas”. Vă doresc răbdare și audiție plăcută!

Alfred Hitchcock și Francois Truffaut

"Complexul Oedip"...de la tragic la hazliu

Oedip, Iocasta, Laios...Teba, Grecia...Pasolini, Hitchcock, Lucas...Paricid, incest, forța destinului...Dar, în primul rând, Sofocle și piesa sa “Oedip rege”.

Îmi vine în minte imaginea unei troițe în jurul căreia se adună credincioșii, unii mai timizi, alții încrezători, unii vanitoși, alții smeriți. Toți sunt acolo din același motiv, dar e clar, fenomenul îi marchează și îi motivează diferit. Privită de undeva de sus, scena este și mai revelatoare iar insulițele formate ad-hoc de grupurile de indivizi, tot mai evidente, deși granițele dintre ele sunt invizibile, netrasate explicit. Dacă punem egal între troița din exemplul de mai sus și mitul oedipian, nu ar fi dificil să comasăm spectatorii de film într-un continuum tipologic, distribuit în jurul a două extreme. La unul din capete sunt cei pentru care mitul este șablonard, un stereotip cultural și nimic mai mult. Este tabăra “ateilor”, a autosuficienților, cei pentru care între negru și alb nu există nicio nuanță de gri. Ei “cred în Dumnezeu doar dacă îl văd și îl pot pipăi”. De pildă, Pier Paolo Pasolini și al său “Oedipus rex” (1967), ar putea fi un bun catalizator pentru această facțiune, în măsura în care filmul lui prezintă mitul într-o formă “justă”, consecventă în bună măsură originalului sofoclian. La celălalt capăt al spectrului sunt cinefilii care poartă în spinare un bagaj cultural notabil, din care ar putea deșerta oricând sensuri multiple ale mitului, unele mai vizibile, altele teribil de încriptate. Pentru aceștia, nu ar fi deloc elucubrant să înșirăm pe aceeași foaie de hârtie filme între care, aparent, nu există nicio legătură: “Matrix”, “Cat on a hot thin roof”, “Star Wars”, “Strangers on a train”, “The Birds”. Și, cu toate acestea, temeiul de a le alătura este perfect justificabil, în condițiile în care unul din cei mai mici numitori comuni ai filmelor enumerate este mitul oedipian.

Oedip și Sfinxul

Sofocle

Stephen Biesty şi Hayao Miyazaki

Stephen Biesty a lucrat ca freelancer din 1985, scriind o mulțime de cărți “de popularizare”, atât pentru copii, cât şi pentru adulți. Tehnica ilustrării a dobândit-o-o la Brighton Polytechnic, unde a obținut şi licența, după care s-a mutat, pentru a-și continua studiile de masterat, la Universitatea Politehnică din Birmingham. Aici, s-a specializat în istorie și arhitectură. S-a remarcat în anii 1990, după ce a publicat, la Dorling Kindersley, "Incredible cross-section". Volumul s-a vândut în peste 3,5 milioane de exemplare și a fost tradus în 16 limbi. 

Colloseum-ul

Ce se întâmplă când nimănui nu-i mai pasă de nimic...[Ovidiu Gologan a murit; Liviu Ciulei, "mai trăieşti?"]

(Ovidiu) Gologan era un pasionat al efectelor fotografice și căuta cu insistență unghiulații inedite.

Într-o astfel de împrejurare, trebuia să-l filmeze pe Mareșalul Antonescu ieșind din Atheneul Român unde asistase la o comemorare. Se postează cu aparatul de filmat la ușa de ieșire, între două coloane și așteaptă să apară Mareșalul. Dar, pentru ca ieșirea să nu pară prea banală, Gologan s-a gândit să-i dea o notă mai aparte și când Ion Antonescu a apărut în cadrul ușii, a efectuat un mic traveling, de circumstanță, pornind din planul zero al coloanei și oprind obiectivul pe cadrul ușii de intrare.

Când Mareșalul a zărit un om care se furișează în dosul unei coloane și îndreaptă spre el un aparat lipit de ochi...pentru o clipă a tresărit crezând că este ținta unei încercări de atentat.

Bineînțeles că totul s-a explicat pe moment, dar ca urmare a acestui incident, Biroul Cinema din M.St.M. (n.n. Marele Stat Major) a primit de la Președinția Consilului de Miniștri ordin ca sergentul t.r. Ovidiu Gologan să fie înlocuit din funcția de operator cinematografic pe lângă persoana domnului Mareșal cu un ofițer. Iar singurul ofițer în specialitate eram eu.

         (Traian Popescu-Tracipone, Arhiva Națională de Filme, “Fâșii de peliculă”, Dosar A2259, vol.427, fila 7)*

Ovidiu Gologan, Liviu Ciulei și Ana Szeles pe platoul de filmare la "Pădurea spânzuraților"

Cum ar fi fost DACĂ...

Super Bowl este finala campionatului Ligii Naționale Americane de Fotbal (NFL), punctul culminant al întregului sezon regulat...Sistemul folosit pentru "ștampilarea" meciurilor se bazează pe numeralele romane și nu ține deloc seama de anul în care se dispută meciul. De exemplu, Super Bowl I s-a jucat pe 15 ianuarie 1967 (a încununat sezonul 1966), în timp ce Super Bowl XLV este programat pe 6 februarie, anul acesta...Mai mult, ziua în care se desfășoară meciul este declarată de facto "zi națională" și este numită "Duminica Super Bowl-ului". Bun, să mergem mai departe...Conform statisticilor, s-ar părea că într-un anumit clasament, ziua Super Bowl se înșurubează fix pe locul doi (după cea a Recunoștinței), consumul americanilor atingând, în respectivele 24 de ore, cote usturătoare. Pentru alții, firește, nu e decât o altă MARE pleașcă.

Masterclass Werner Herzog, UC Santa Barbara, 2010 [1h 59min] + trailer "Cave of forgotten dreams"

S-a născut în München, Germania, în 1942. Copilăria şi-a petrecut-o într-o localitate de munte de la graniţa Germaniei cu Austria, Sachrang. Pentru a-şi finanţa primul film, a lucrat într-o fabrică de oţel. Aşa a apărut Herakles (1961). A realizat patru lung metraje avându-l ca protagonist pe Klaus Kinski, fiind considerat de François Truffaut "cel mai important regizor în viaţă”.

Filmografia lui numără peste 45 de producţii (11 de ficţiune, restul, documentare), fiind unul din cei mai prolifici regizori de după al doilea război mondial. Face parte din aşa numitul “nou cinematograf german”.

În aprilie, anul trecut, Werner Herzog a vizitat campusul universităţii UC Santa Barbara, unde a petrecut două ore stând de vorbă cu autorul şi eseistul Pico Iyer. Cele două ore ale masterclass-ului sunt acum disponibile în spaţiul public şi le puteţi urmări, acum şi pe "Cinema, pas cu pas".

Filme ruseşti de animaţie - propaganda comunistă (1924-1984)

Revoluția bolșevică din 1917 a împărțit lumea în două tabere ideologice: capitalism și comunism. În următorii 70 de ani, comuniștii vor declanșa un aprig război al cuvintelor și imaginilor împotriva dușmanilor capitaliști. Scopul? Manipularea maselor, prin practicarea dezinformării; transformarea capitaliștilor în “dușmani ai poporului”, prin menționarea în mod obsesiv a ideii de nerespectare a drepturilor indivizilor din aceste țări; atragerea încrederii în statul rus, “condus” de țărani și muncitori, singurul preocupat de bunăstarea lor și, în același timp, singurul care ar fi putut să le garanteze accesul la educație, asistență medicală și, deci, la un viitor “luminos”. În 1917, bolșevicii, un partid relativ minuscul (aproximativ 200.000 membrii), au reușit să pună stăpânire pe o populație de peste 160 milioane de indivizi, cea mai mare masă de manevră manipulată vreodată în istorie. În Rusia se vorbeau în acea perioadă peste 100 de limbi diferite iar cea mai mare parte a populației suferea de analfabetism. Maeștrii ai propagandei vizuale, bolșevicii au tipărit, după preluarea puterii, zeci de mii de postere “politice”, conținând imagini tulburătoare și sloganuri tumultoase cu singurul scop al propagării ideologiei comuniste.