Filme ruseşti de animaţie - propaganda comunistă (1924-1984)

Revoluția bolșevică din 1917 a împărțit lumea în două tabere ideologice: capitalism și comunism. În următorii 70 de ani, comuniștii vor declanșa un aprig război al cuvintelor și imaginilor împotriva dușmanilor capitaliști. Scopul? Manipularea maselor, prin practicarea dezinformării; transformarea capitaliștilor în “dușmani ai poporului”, prin menționarea în mod obsesiv a ideii de nerespectare a drepturilor indivizilor din aceste țări; atragerea încrederii în statul rus, “condus” de țărani și muncitori, singurul preocupat de bunăstarea lor și, în același timp, singurul care ar fi putut să le garanteze accesul la educație, asistență medicală și, deci, la un viitor “luminos”. În 1917, bolșevicii, un partid relativ minuscul (aproximativ 200.000 membrii), au reușit să pună stăpânire pe o populație de peste 160 milioane de indivizi, cea mai mare masă de manevră manipulată vreodată în istorie. În Rusia se vorbeau în acea perioadă peste 100 de limbi diferite iar cea mai mare parte a populației suferea de analfabetism. Maeștrii ai propagandei vizuale, bolșevicii au tipărit, după preluarea puterii, zeci de mii de postere “politice”, conținând imagini tulburătoare și sloganuri tumultoase cu singurul scop al propagării ideologiei comuniste. 

Lenin a decretat cinematograful ca "cea mai importantă artă” în postularea acestei ideologii...Filmele de animație erau mijlocul ideal de a transmite într-o formă atractivă pentru marile mase, mesajele propagandistice. Fiind difuzate în cinematografele din toată țara, acestea i-au încurajat pe oameni să accepte fără reticență crearea de ferme colective în agricultură și intrarea în partidul comunist. În acest fel, bolșevicii au reușit să promoveze propria viziune – distorsionată – asupra istoriei Rusiei, alimentând continuu ura populației față de americani, germani, englezi și japonezi și, în general, față de capitalismul mondial.

Colecția este împărțită în patru tronsoane, respectând nu doar criteriul cronologic, ci și pe cel tematic. De exemplu, segmentul "Imperialiștii americani" conține 7 filme din perioada războiului rece, cetățenii din vest fiind prezentați ca niște industriași ahtiați după bani care, inevitabil, se prăbușesc sub greutatea propriilor vicii.





Segmentul "Barbarii fasciști" este alcătuit din 17 filmulețe și ilustrează reacția bolșevicilor la invazia naziștilor din timpul celui de-al doilea război mondial. Aici, naziștii sunt portretizați sub forma unor animale indezirabile - porci, vulturi etc.





"Rechinii capitaliști" conține 6 filmulețe și este un atac asupra burgheziei, conținând o serie de povestioare distopice referitoare la dominația mondială pe care aceasta, chipurile, ar încerca să o impună.





"Viitorul luminos: comunismul" (11 filme) prezintă o viziune romantică a statului și propune imaginea unui viitor utopic, în care comunismul a reușit deja să asigure bunăstarea tuturor indivizilor planetei.

***

Pentru a înţelege mai bine structura şi modul în care a funcţionat aparatul propagandistic sovietic, am extras mai jos un fragment din volumul “Soviet cinema. Politics and persuasion under Stalin” al lui Jamie Miller, publicat de I.B. Tauris & co (2010). Fragmentul este din Capitolul IV, “Planificarea tematică”.

Anul 1929 a marcat în societatea sovietică turnura către economia de comandă şi ideea de plan. În felul acesta, bolşevicii considerau că s-ar putea realiza o mai bună distribuţie a resurselor în societate, scopul ultim fiind eliminarea “haosului” creat de economiile de tip descentralizat. Evident, această tendinţă nu putea să nu se propage şi în sfera culturii şi ideilor, aşadar, inclusiv în cea a cinematografiei. "Partidul" avea în vedere ca prin utilizarea acestui instrument (planul), să plaseze sub controlul său direct studiourile de producţie. Planul tematic stabilea numărul de filme ce urmau a fi produse în fiecare an; cu alte cuvinte, în teorie, cel puţin, ar fi urmat să se constituie într-o modalitate de realizare a controlului calităţii; tot prin planul tematic urmau să fie controlate fluxurile financiare alocate fiecărui film în parte, dar, poate chiar mai important, ar fi fost posibil să li se impună studiourilor de producţie temele ce ar fi urmat să fie abordate...Planificarea tematică a devenit, astfel, o parte integrală a strategiei bolşevicilor de a se folosi de cinema pentru a satisface nevoile tânărului stat sovietic...lipsit de apărare, nu-i aşa?

Alcătuirea planului

Procesul implica un număr de instituţii şi indivizi. Chiar din primele etape ale activităţii de planificare (1928), Comitetul Central al partidului a alcătuit o listă cu principalele teme anuale. Ulterior, acestea erau trimise Administraţiei Cinematografiei, sub forma unor recomandări tematice, ce urmau însă a fi respectate întocmai. Detaliile concrete ale planului trebuiau discutate şi elaborate de consiliul artistic al administraţiei cinematografiei, alcătuit din birocraţi ai organizaţiilor cinematografice şi studiourilor, dar şi reprezentanţi ai industriei de film şi chiar ai presei. 

Astfel, până la sfârşitul anului 1931, metoda de planificare era bazată pe sistemul “ordinelor directe”, conform cărora, o combinaţie de figuri politice şi birocraţi ai administraţiei cinematografiei compilau o listă de arii tematice prioritare, strâns legate de problemele politice "la ordinea zilei", urmând ca ulterior, acestea să fie dezvoltate şi înaintate, cu indicaţii precise în vederea concretizării, studiourilor. Ajunse în acest punct, studiourile trebuieau să găsească scenarişti şi regizori şi să facă filmele.

Sistemul descris anterior a suferit unele modificări odată cu planul tematic pe anul 1932. Marea hibă a sistemului anterior era dificultatea de a menţine interesul scenariştilor de a duce până la capăt acele proiecte. Din acest motiv, s-a considerat util ca aceştia să beneficieze de o anumită libertate de creaţie, fiind acceptată ideea ca planul tematic să poată fi îmbunătăţit pe baza propunerilor concrete ale scenariştilor...Cu alte cuvinte, s-a admis faptul că scenariştii nu erau doar nişte simple unelte de implementare a politicii partidului. 

În acest fel, se miza şi pe un suport mai amplu al cineaştilor vizavi de conceptul de planificare. Cu toate acestea, ariile tematice de bază rămăseseră apanajul partidului, conform cerinţelor politice impuse de regimul comunist. De aceea, pe tot parcursul anilor 1930 şi chiar şi după, autorii ştiau că trebuie să genereze idei şi propuneri care trebuiau să se încadreze, cel puţin din punct de vedere formal, în criteriile impuse de partid. Orice încercare de a exceda, prin diverse “artificii”, limitele planului tematic echivalau cu încheierea carierei “curajoşilor”, deoarece nu existau alternative la finanţările primite din banii statului. De aceea, pentru a supravieţui, “creativii” erau forţaţi să se exprime în interiorul graniţelor delimitate de planul tematic. Mai mult, după 1931, cerinţele formale exprimate prin planul tematic au fost dublate de o serie de alte restricţii, venind din partea diverselor organizaţii, a administraţiei cinematografiei şi conducerii partidului...

Concret. Într-o primă etapă, schiţa de plan era trimisă la întâlnirile muncitorilor şi la diversele organizaţii literare. Personalul studiourilor putea opera orice schimbări solicitate şi, în acelaşi timp, apreciau dacă planul poate fi ori nu dus la îndeplinire. Conducătorul studioului era cel care aproba în cele din urmă planurile tematice individuale. În fiecare an, administraţia cinematografiei trebuia să confirme planul tematic. În plus, organismul oficial însărcinat cu cenzura (GRK), trebuia, la rândul său, să aprobe planul...Dar lucrurile nu se opreau aici. În cadrul Comitetului Central, exista un departament special (agitprop), care valida, la rândul său, planul tematic şi, în plus, oferea recomandări cu privire la implementarea acestuia. 

Începând din 1933, structura Orgburo din cadrul Comitetului Central se ocupa de discutarea planurilor tematice iar în cadrul studiourilor, organizaţii de partid se implicau tot mai mult în dezbaterea şi criticarea acestora. De la sfârşitul anilor 1930, pe lângă stabilirea temelor ce urmau a fi acoperite de fiecare plan în parte, guvernul sovietic şi Comitetul Central au început să emită decrete prin care erau aprobate versiunile finale ale fiecărui plan anual.