(...) Un film trebuie să fie un fel de sonerie de alarmă care să-i ajute pe oameni să observe mai bine viaţa din jurul lor; care nu le aduce întotdeauna soluţiile pe care ei ar fi în drept să le aştepte, dar care îi forţează să-şi ascută privirea. (...) Am urmărit în Muriel un fel de critică a unei “civilizaţii a fericirii”. Societatea noastră este astăzi pradă unor transformări latente. Mie mi se pare interesant să-i arăt nu atât pe “transformatori”, cît pe cei care opun rezistenţă transformărilor.
Trăim în baza unor convenţii sentimentale sau sociale care sînt pe cale să se degradeze, să intre în putrefacţie. Când facem un film, sperăm să privim această degradare în faţă, să putem accelera procesul de salutară transformare. Un procedeu posibil care nu e, desigur, unicul.
(...) Ai impresia că mulţi oameni caută actualmente peste tot “să se apere de picături”, să se strecoare între două averse.
Acest prezent şi acest viitor nu sînt poate gândite cu destulă forţă pentru a aduce bucurie. Oamenii prevăd sentimentul colectiv, dar ei sînt stăviliţi de vechi obiceiuri, sunt crispați şi înfricoşaţi; unii presupun că nu pot acţiona asupra evenimentelor şi, pentru moment, se ghemuiesc în găoacea lor. Ne dăm bine seama că atenţia la informaţiile senzaţionale răspândite zilnic de radio şi de presă scade, se destramă, ca atunci când te înţeapă mii de albine. La sfârşit nu mai reacţionezi. Uneori însă, mori. Un aspect al acestui fenomen al vieţii noastre am încercat să descriu în Muriel.
Oare trebuie arătat un personaj care reacţionează bine, ori e mai salutar să examinezi un personaj care reacţionează prost şi provoacă prin asta dorinţa de a face tu însuţi altfel? E ceea ce eu aş numi un “cinematograf de stimulare”, în comparație cu un alt cinematograf, “de exaltare”, în care spectatorul este “lăsat în seama" istoriei şi scuturat în toate sensurile, convins chiar uneori că a ajuns el însuşi un erou. Eu cred că dimpotrivă, s-ar putea preconiza — şi nu spun că Muriel reprezintă un exemplu — un cinematograf care să deschidă ochii spectatorului, confruntîndu-l cu un erou care să nu-i spună “imită-mă", ci dimpotrivă “ce-ai fi făcut în locul meu?".
Consider că raţiunea poate fi şi ea o sursă de emoție. Nu există nici un motiv să opui emoţia, raţiunii!
din Revista "Cinema", 1964, nr. 2
Regizor francez. Născut la Vannes la 3 iunie 1922. Începînd din 1948 este unul dintre cei mai valoroşi creatori francezi de scurt metraje. Dintre filmele din această primă perioadă a activităţii sale cităm: Van Gogh (1948); Guernica (1950); Gauguin (1950); Les Statues meurent aussi (Şi statuile mor, în colaborare cu Chris Marker, 1951); Nuit et brouillard (Noapte şi ceaţă, 1955); Toute la mémoire du monde (Toată memoria lumii, 1956); Le Chant du Styrène (Cîntecul stirenului, 1958). Prin filmele sale de lung metraj: Hiroshima mon amour (Hiroşima, dragostea mea, 1959), L'Année dernière à Marienbad (Anul trecut la Marienbad, 1961), Muriel (1963), La Guerre est finie (Războiul s-a terminat, 1965), Resnais se situează în primele rânduri ale cinematografiei franceze moderne.
Fruct al colaborării creatoare cu scenarişti ca Marguerite Duras, A. Robbe-Grillet, Jean Cayrol, Jorge Semprun, aceste opere constituie încercări originale în ce priveşte înnoirea limbajului cinematografic.
0 comentarii:
Post a Comment