Comoara domnului Arne (Herr Arnes pengar), Mauritz Stiller, 1919

Primele filme mute rareori depăşeau ca durată trei (maxim cinci) minute. Ulterior, lungimea acestora a crescut continuu, atingând în jur de 20 de minute (în 1910) şi 90-120 minute, spre sfârşitul anilor 1920. Dacă analizăm temele abordate, vom observa că pentru a evita, pe de-o parte, costurile exorbitante plătite sub forma drepturilor de autor iar pe de altă parte, pentru a ţine cont de familiaritatea mai mare a publicului cu anumite subiecte (introducerea unora complet noi ar fi implicat utilizarea, cel mai probabil în manieră excesivă, a inter-titlurilor), primele puneri în “scenă” s-au inspirat din clasici: Shakespeare, Dickens, Hardy, Zola, Goethe, Tolstoi, Puşkin etc.

Filmul, dintr-o altă perspectivă. Riksbank şi noile bancnote.

Încep postarea cu o întrebare pe care vi-o adresez: cât de respectabilă credeţi că este “întreprinderea” cinematografului, literaturii, muzicii într-o anumită societate, fie aceasta aleasă la întâmplare? Şi, mai ales, ce criterii aţi folosi pentru a evalua gradul de onorabilitate de care se bucură acestea? V-aţi bizui răspunsul mai degrabă pe dovezi palpabile ori, aţi prefera să examinaţi de undeva, din “umbră”, atitudinile şi mentalităţile celor din jurul vostru? Oricum aţi proceda, daţi-mi voie să vă anticipez răspunsul. Aş spune cam aşa: fiindcă trăim în România, nu m-ar mira să fiu inundat de un torent de opinii sceptice, neîncrezătoare şi chiar dispreţuitoare din partea voastră în faţa devălmăşiei valorilor din ţărişoara asta. Dar, mă încăpăţânez să insist, oare chiar aşa ar trebui să stea lucrurile? Nicidecum!