Buster Keaton, comediantul cu "chip de piatră" - "The navigator" (1924)

Cineva spunea la un moment dat: “dacă nu ai văzut încă filmele lui Keaton, nu contează cu care din ele vei începe. Cele mai multe sunt mici capodopere şi chiar şi acelea de mai mică anvergură se dovedesc a fi inspirate şi pline de o vitalitate şi o inteligenţă pe care nu le vei găsi în sala de cinema de la mall”. Cu excepţia, aş adăuga eu, a situaţiei în care ai putea prinde la mall un film de Keaton…

Buster Keaton

Din întâmplare...

Sacru și profan, ușuratic și serios, melancolic și șăgălnic, film ori muzică, sau, mai bine, și film și muzică. Etern. Sunt filme care ne vrăjesc chiar și atunci când nu credem că avem dispoziția necesară pentru a ne lăsa seduși, ne surprind cu garda jos, ne captivează pintr-o asociere întâmplătoare de evenimente, care există doar în mintea noastră, ne unduie pe la urechi promisiuni de sunete încântătoare, care ne amintesc de ceva...de orice. Ați descoperit vreodată un film excelent doar așa, din întâmplare? Sau, invers, ați dat de vreun film care v-a deschis ochii și...urechile la muzici de care nici nu bănuiați că există? Mie mi s-a întâmplat de câteva ori, recunosc. Vă propun o muzică cu nimic mai prejos decât filmul în care am re-ascultat-o de curând...după care am privit-o cu alți ochi. Două dintr-o lovitură...un film excelent și o muzică seducătoare. Ăsta da, "noroc"!

"Complexul Oedip"...de la tragic la hazliu

Oedip, Iocasta, Laios...Teba, Grecia...Pasolini, Hitchcock, Lucas...Paricid, incest, forța destinului...Dar, în primul rând, Sofocle și piesa sa “Oedip rege”.

Îmi vine în minte imaginea unei troițe în jurul căreia se adună credincioșii, unii mai timizi, alții încrezători, unii vanitoși, alții smeriți. Toți sunt acolo din același motiv, dar e clar, fenomenul îi marchează și îi motivează diferit. Privită de undeva de sus, scena este și mai revelatoare iar insulițele formate ad-hoc de grupurile de indivizi, tot mai evidente, deși granițele dintre ele sunt invizibile, netrasate explicit. Dacă punem egal între troița din exemplul de mai sus și mitul oedipian, nu ar fi dificil să comasăm spectatorii de film într-un continuum tipologic, distribuit în jurul a două extreme. La unul din capete sunt cei pentru care mitul este șablonard, un stereotip cultural și nimic mai mult. Este tabăra “ateilor”, a autosuficienților, cei pentru care între negru și alb nu există nicio nuanță de gri. Ei “cred în Dumnezeu doar dacă îl văd și îl pot pipăi”. De pildă, Pier Paolo Pasolini și al său “Oedipus rex” (1967), ar putea fi un bun catalizator pentru această facțiune, în măsura în care filmul lui prezintă mitul într-o formă “justă”, consecventă în bună măsură originalului sofoclian. La celălalt capăt al spectrului sunt cinefilii care poartă în spinare un bagaj cultural notabil, din care ar putea deșerta oricând sensuri multiple ale mitului, unele mai vizibile, altele teribil de încriptate. Pentru aceștia, nu ar fi deloc elucubrant să înșirăm pe aceeași foaie de hârtie filme între care, aparent, nu există nicio legătură: “Matrix”, “Cat on a hot thin roof”, “Star Wars”, “Strangers on a train”, “The Birds”. Și, cu toate acestea, temeiul de a le alătura este perfect justificabil, în condițiile în care unul din cei mai mici numitori comuni ai filmelor enumerate este mitul oedipian.

Oedip și Sfinxul

Sofocle