Showing posts with label Liviu Ciulei. Show all posts
Showing posts with label Liviu Ciulei. Show all posts

Wednesday, October 26, 2011

Protest

Cu siguranţă nu sunt persoana potrivită pentru a explica de ce ne comportăm în felul în care o facem. Auzim prea des fraze descărcate de orice conţinut, perimate de reiterarea la nesfârşit a unor aceleaşi clişee, propoziţii care ne străbat, fără însă să mai fie capabile să ne zgândăre în vreun fel curiozitatea. De unde atâta superficialitate? Sincer, nu ştiu şi nici nu mă cred măcar în stare să propun o ipoteză de lucru plauzibilă. Îmi recunosc neputinţa. Şi, cu toate astea, faptul în sine există, nu îl pot şi nu îl putem nega. Este, dacă vreţi, o cifră, o realitate statistică.

Când am pornit la drum cu acest blog, nici nu-mi trecea prin minte că am altceva de făcut decât să scriu şi să postez. În afară de asta aş mai fi putut, cel mult, să port mici conversaţii cu cititorii, fie în spaţiul public al blogului, fie într-unul mai personal, după caz. Oricât aş fi încercat în ultimele luni să mă joc cu cifrele de audienţă ale blogului, făcându-vi-le vouă (dar şi mie) cunoscute, refuzam cu încăpăţânare să realizez ce potenţial uriaş şi, mai ales, în ce direcţie neaşteptată m-ar fi putut îndrepta toate acestea. Ieri am aflat. Într-o zi deloc egală oricărei alteia, stăteam încremenit în faţa ecranului calculatorului, forțat să recunosc că un blog poate fi un barometru şi a altceva decât nişte nenorocite de cifre de audienţă. Că ar putea fi, de pildă, un barometru al apucăturilor noastre demenţiale, exersate cu atâta dezinvoltură, oră după oră şi zi după zi, încât au ajuns azi să ne definească aproape în totalitate. Puţini sunt cei care mai au tăria de a li se împotrivi. Şi în faţa acestor câţiva, mă înclin în modul cel mai respectuos.

Nu mi-e teamă să înfierez o parte a cititorilor blogului, mai ales atunci când ştiu sigur că m-am trezit cu ei din pură întâmplare iar şansele să mai calce pe-aici sunt minuscule. Contingentul de curioşi care ne-au trecut pragul în funesta zi de 25 octombrie (în contextul tragicei ştiri despre domnul Liviu Ciulei) a fost atât de numeros, încât a reuşit două lucruri deodată: pe de-o parte, a doborât, aş spune cu multă lejeritate, toate recordurile de audienţă trecute în dreptul blogului iar pe de alta, mi-a asmuţit curiozitatea, în încercarea de a depista articolul (sau articolele) care suscitase(ră) un asemenea interes. Era vorba de un articol despre domul Liviu Ciulei, re-link-uit într-o postare publicată ieri. De altfel, dorința de a atrage atenția asupra acestui articol (în esență, un strigăt de disperare al regizorului) s-a dovedit de-a dreptul inutilă, în condițiile în care Google îi ajutase deja pe acești "intruși" (să îi numesc, oare, <barbari>?) să ajungă la articolul cu pricina.

Ce m-a îngrijorat cu adevărat a fost că după boom-ul din 25 octombrie, cu ţintă foarte precisă pe articolul menţionat (de altfel, cam singurul din blog în care vorbesc cu preponderenţă de domnul Ciulei), astăzi, 26 octombrie, traficul a scăzut dramatic iar punctările aceleiaşi referinţe s-au rarefiat vizibil. Un interes de o zi, cam tot atât cât a ținut știrea respectivă capul de afiș. Nu regret că mi-a scăzut traficul, oricum nu mizam pe acești "rătăciți". Mă declar însă cu tărie împotriva acestui model de consum cultural de tip "conjunctural", senzaţionalist, promovat în doze de-a dreptul nesimțite de mass-media. Chiar dacă asta înseamnă, implicit, o revoltă împotriva propriilor cititori (fie aceștia și numai ocazionali), mi-o asum în totalitate.

Tuesday, October 25, 2011



Ce se întâmplă când nimănui nu-i mai pasă de nimic [Ovidiu Gologan a murit; Liviu Ciulei, "mai trăieşti"?]

Tuesday, September 13, 2011

"Mania" [1918], copie restaurată, gata de proiecţie!

Deoarece îmi desfăşor activitatea "de bază" într-un domeniu înrudit cel mult tangenţial cu cinematografia, veţi ierta, sper, unele din naivităţile expuse pe blog (mă străduiesc, pe cât posibil, să le reduc numărul şi frecvenţa de apariţie). Nu ştiu sigur de ce, dar am avut tot timpul impresia că aş fi lansat o asemenea naivitate într-o postare dedicată maestrului Liviu Ciulei, în care trăgeam un semnal de alarmă cu privire la calitatea precară a restaurării [de către ANF] a peliculei “Pădurea spânzuraţilor” (pentru clarificarea unor detalii, puteţi revedea acea postare, aici). Deşi am încercat să las în urmă acel episod, o iniţiativă recentă a arhivei de filme din Polonia mi l-a readus în memorie. Şi, cu această ocazie, am realizat că ceea ce spusesem atunci, ar putea, ex-post, să se dovedească a fi fost ceva mai mult decât o simplă naivitate. Poate chiar un adevăr…Dar haideţi să vedem despre ce e vorba.

Sursa: Library and Archives Canada

Thursday, March 31, 2011

"Father and daughter" (Michael de Wit), 2000

Iosif Ivanovici s-a născut în Timişoara, în 1845 și a decedat 57 de ani mai târziu. Este cunoscut îndeobşte pentru valsul “Valurile Dunării”, însă ar fi o greşeală impardonabilă să ignorăm celelalte compoziţii ale sale, în condițiile în care Ivanovici nu a fost un “one-hit man”. Dimpotrivă, majoritatea pieselor compuse de el se remarcă printr-o muzicalitate caldă, plăcută, deloc stridentă, care, asociată predilecţiei compozitorului pentru muzica clasică de divertisment (am putea, oare, să o denumim “clasică uşoară”?), i-au atras rapid şi definitiv apelativul “Strauss”. Ca dovadă, faima de care s-a bucurat pe plan mondial nu a putut fi egalată nici până azi (nu întâmplător Wikipedia consideră “Valurile Dunării” drept una din cele mai cunoscute melodii româneşti din toate timpurile).



Thursday, March 17, 2011

Digitizarea arhivelor – soluţia salvatoare?

În postarea Vă (mai) place filmul mut?, aminteam în treacăt de costurile exorbitante (care cresc exponenţial cu starea de degradare fizică a peliculei) necesare digitizării unui film. Dacă ar fi să purcedem la o analiză costuri-beneficii, salvarea şi prezervarea unor materiale audio-video asupra cărora planează (chiar în momentul de faţă) riscul de a fi pierdute definitiv, sunt absolut convins că ar genera incomparabil mai multe satisfacţii decât regrete pentru resursele financiare sacrificate. Pentru a nu ne pierde în detalii ne-importante şi, sunt convins, plictisitoare, aş prefera să nu mă apuc să enumăr (ca o moară stricată) sumele de bani necesare restaurării unui film, ci să încercăm, mai degrabă, să vedem cam pe ce ar putea fi cheltuiţi, în mod alternativ, banii respectivi.


Saturday, February 5, 2011

Ce se întâmplă când nimănui nu-i mai pasă de nimic...[Ovidiu Gologan a murit; Liviu Ciulei, "mai trăieşti?"]


(Ovidiu) Gologan era un pasionat al efectelor fotografice și căuta cu insistență unghiulații inedite.
Într-o astfel de împrejurare, trebuia să-l filmeze pe Mareșalul Antonescu ieșind din Atheneul Român unde asistase la o comemorare. Se postează cu aparatul de filmat la ușa de ieșire, între două coloane și așteaptă să apară Mareșalul. Dar, pentru ca ieșirea să nu pară prea banală, Gologan s-a gândit să-i dea o notă mai aparte și când Ion Antonescu a apărut în cadrul ușii, a efectuat un mic traveling, de circumstanță, pornind din planul zero al coloanei și oprind obiectivul pe cadrul ușii de intrare.
Când Mareșalul a zărit un om care se furișează în dosul unei coloane și îndreaptă spre el un aparat lipit de ochi...pentru o clipă a tresărit crezând că este ținta unei încercări de atentat.
Bineînțeles că totul s-a explicat pe moment, dar ca urmare a acestui incident, Biroul Cinema din M.St.M. (n.n. Marele Stat Major) a primit de la Președinția Consilului de Miniștri ordin ca sergentul t.r. Ovidiu Gologan să fie înlocuit din funcția de operator cinematografic pe lângă persoana domnului Mareșal cu un ofițer. Iar singurul ofițer în specialitate eram eu.

         (Traian Popescu-Tracipone, Arhiva Națională de Filme, “Fâșii de peliculă”, Dosar A2259, vol.427, fila 7)*

Ovidiu Gologan, Liviu Ciulei și Ana Szeles pe platoul de filmare la "Pădurea spânzuraților"