Tipuri de pelicule utilizate în cinematografie (fotografie)

Revin la o temă abordată în câteva rânduri pe blog, recte tipurile și dimensiunile peliculelor folosite în cinematografie. Am spus-o în mod repetat în articolele tematice "Abel Gance", oarecum cu titlu de curiozitate, că sistemul triptic de proiecție (cunoscut și sub denumirea de poliviziune) a fost ceva unic în istoria cinematografiei, probabil irepetabil. De altfel, chiar și acum, în pofida progreselor tehnologice, poliviziunea continuă să fie cu mult înaintea vremurilor. E unul din motivele pentru care nu vom vedea prea curând o variantă a recent restauratei capodopere "Napoleon" inscripționată pe DVD sau pe alt suport digital. 


Lăsând la o parte aceste cazuri de excepție, vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a tipurilor de pelicule și a dimensiunilor acestora. Este de la sine înțeles că unui astfel de exercițiu cu greu îi mai putem găsi veleități în plină eră digitală. Intenționez, însă, ca în câteva postări viitoare să vorbesc despre restaurarea unor pelicule din perioada filmului mut. Pentru acele discuții, pelicula cinematografică va fi, fără discuţie, ingredientul principal. De unde şi logica demersului de faţă.

Abel Gance, regizorul (episodul 5)

Cealaltă operă mare a lui Abel Gance, "Napoleon", are o im­portanţă cel puţin comparabilă cu aceea a "Roţii", atât pe planul expresivităţii cât şi al tehnicii. Criticii şi spectatorii de azi sînt constrânşi să judece filmul după pelicula proiectată în 1956 la Paris cu un succes care-i dovedea perenitatea. Or, trebuie neapă­rat să spunem că această peliculă nu e decât ruina operei originale, care este la rândul ei rezultatul a patru ani de muncă (primul tur de manivelă s-a tras la 4 iunie 1924) şi nu reprezenta în intenţia autorului decât prima parte a unei epopei care avea să cuprindă întreaga viaţă a lui Napoleon. Acest proiect îndrăzneţ n-a putut fi înfăptuit. 

"Napoleon" continuă să facă "victime"

Astăzi a apărut un articol în ediţia europeană a "Financial Times" despre "Napoleon". În linii mari, sunt reluate informaţii cunoscute, însă, ca de obicei, cei de la FT reuşesc şi de data asta să îmbine aproape perfect stilul laconic cu informaţia exhaustivă. A ieşit un articol uşor de citit şi autoreferenţial despre proiecţiile în ediţie extrem de limitată (patru la număr) ale filmului, programate în aceste zile la Oakland Paramount. M-a amuzat felul lapidar în care jurnaliştii englezi deturnează orice încercare de a face lumină în culisele întâlnirii din 2010 (Los Angeles) între Kevin Brownow (artizanul actualei variante restaurate a filmului) şi Francis Ford Coppola (titularul drepturilor de difuzare în SUA ale filmului). Deşi nu am reuşit să aflu motivul pentru care Coppola ar fi fost de acord cu cele patru proiecţii ale variantei Brownlow-iene pe teritoriul american, mă mulţumesc să constat pur şi simplu că lucrul acesta s-a întâmplat. Din păcate, au mai rămas doar două şi, din câte ne povestesc cei care au fost în sală pe 24 şi 25 martie, evenimentul nu trebuie ratat sub niciun chip! Norocoşilor (i.e. "victimelor" din titlul postării) nu pot decât să le urez încă o dată "vizionare plăcută"!

"Napoleon" (Abel Gance, 1927), în presa românească a epocii

Am găsit articolul de mai jos în presa de specialitate românească a anilor 1920. Mai exact, e vorba de un articol din 1925, scris cu doi ani înaintea terminării filmărilor la "Napoleon". Răsfoind în mai multe ocazii revistele epocii (sigur, le am în vedere pe cele românești), am constatat nu o singură dată că multe articole erau publicate fără niciun indiciu în privința autorului. De data asta, însă, la finele articolului e menționat, sec, "Trad. de D'AYOL". O mențiune care nu poate fi considerată o bază foarte generoasă pentru a ne da seama din ce revistă străină a fost extras textul și nici măcar cine este traducătorul, acest D'AYOL. Detalii care contează însă destul de puțin. Mai important mi se pare, în schimb, pulsul scriitorimii și al criticii de film despre filmul lui Gance. Articolul nu ne lasă să scăpăm din vedere nici o clipă statutul de producție internațională grandioasă pe care l-a avut în epocă "Napoleon"-ul Gance-ian. De fapt, prima de asemenea proporții din istoria producțiilor cinematografice. Azi, coproducțiile internaționale grandioase sunt o constantă a industriei. E foarte probabil ca inflația acestor con-lucrări să fie și motivul pentru care asemenea detalii sunt în genere ignorate, în favoarea altor picanterii sau exotisme "la modă". Dar să vedem, mai bine, ce detalii creau interes printre cititori în anii 1920...

Abel Gance. Gânduri ale regizorului.

Reproduc un text publicat de Abel Gance în "Cahiers du cinema", în decembrie 1954. Subiectul: poliviziunea, concept despre care  am vorbit în mai multe rânduri atât pe blog, cât și pe pagina de Facebook.

 

Abel Gance, regizorul (episodul 4)

Cu un an mai târziu în “Acuz” (J'accuse), pledoarie fierbinte, dar amestecată cu motive melodramatice, stilul lui Gance se relevă în toană plenitudinea sa excesiv şi grandilocvent, dar înzestrat cu un lirism şi cu o forţă de evocare cu totul nouă. Dar de-abia în “Roata” (La roue), realizat între anii 1920 şi 1923, se afirmă definitiv geniul său cinematografic.


“Roata” rămâne alături de “Napoleon” opera capitală a lui Abel Gance, operă în care cele mai reuşite episoade merită să supra­vieţuiască tuturor treptelor de evoluţie ale cinematografului, pentru că în ele se află însăşi esenţa creaţiei lui. “Roata” figurează în programele cinematecilor. Cu toate acestea este aproape cu neputinţă să judeci o lucrare după aceste fragmente oferite curio­zităţii tineretului şi proiectate adeseori într-o cadenţă, care de­naturează ritmul iniţial.

"Roata".

Abel Gance, regizorul (episodul 3)

Abel Gance

Gance face astfel legătura între trecut şi viitor. Opera sa îşi are rădăcinile chiar la începuturile cinematografului. 1911: apa­ratul fraţilor Lumière avea cincisprezece ani! De-abia se depă­şise stadiul “tablourilor vivante”, când Gance îşi consolida pe acest mecanism aspiraţiile literare ale tinereţii sale. Debutul ca­rierei lui poate servi drept exemplu celor care ar dori să explice formarea primei şcoli a cinematografului francez - şcoală care s-a afirmat în această artă nouă, venind pe căile literaturii şi ale teatrului.

Abel Gance, regizorul (episodul 2)

Înainte de a continua serialul nostru despre Abel Gance, cred că e cazul să contextualizăm puţin activitatea regizorului francez. Întrebări de genul: “din ce curent artistic provine?”, “ce colegi de generaţie şi de viziune artistică a avut?” şi, de ce nu, “care era conjunctura istorică în care s-a manifestat?”, se cuvin a fi soluţionate cât mai curând posibil, pentru a nu crea neînţelegeri sau confuzii în fluxul expunerilor viitoare.

Abel Gance

Parţial, unei părţi a întrebărilor de mai sus le-am oferit deja răspunsuri, prin ricoşeu, în primul episod al serialului. Menţionând atunci în treacăt numele lui Jean Epstein, am atras atenţia asupra ralierii acestuia la curentul “impresionist”. Un curent important din Franţa, creat parţial şi din reclamarea unei riposte la expansiunea deşănţată în Europa a industriei de film marca <Hollywood>. Nume precum Abel Gance, Germaine Dulac, Marcel L’Herbier sau Jean Epstein au încercat să ridice un zid imaginar între public şi producţiile americane, “proiectând” pe partea cealaltă a zidului filme de factură impresionistă, care, treptat, au reuşit, măcar parţial, să se impună.

Abel Gance, regizorul (episodul 1)

Inaugurez, cu mai puțin de două săptămâni rămase până la premiera în variantă integrală a capodoperei sale, "Napoleon" (1927), un serial despre Abel Gance. Va fi un serial ceva mai sprințar, în care volumul de text per episod va fi mult mai comprimat, o pastilă de repaos și exotism pe care sper să vi-o administrați seară de seară, pe parcursul următoarelor zile. Eu, unul, sigur voi fi aici de fiecare dată.

Ca să fiu sincer până la capăt, nu voi face altceva decât să procedez la o mediere peste timp a opiniilor despre Gance puse în "verb" de Pierre Leprohon. Chiar și așa, dată fiind puținătatea materialelor în circulație (în limba română) pe acest subiect, consider exercițiul util. Un lucru este cert: nu veți avea nimic de pierdut. Să trecem repede la treabă!

Abel Gance (1889-1981)

"Napoleon" (Abel Gance, 1927), ghid selectiv al spectatorului

Pornind de la premisa că puțini compatrioți se vor număra printre cei 3000 de spectatori care vor asista la premiera filmului (în Oakland, la Paramount Theater, pe 24, 25, 31.03 și 1.04), m-am gândit să postez câteva materiale care să vă introducă în atmosfera evenimentului. După cum am mai spus-o și cu altă ocazie, varianta integral restaurată a peliculei care urmează a fi prezentată îi aparține lui Kevin Brownlow, în timp ce coloana sonoră este semnată de Carl Davis. Așadar, să începem.

Premieră mondială - proiecția în variantă integrală a filmului "Napoleon" (Abel Gance, 1927)

Cineva spunea la un moment dat, inspirat: "după 24 martie, lumea se va împărți încă o dată în două: cei care au văzut și cei care nu au văzut varianta restaurată a filmului <Napoleon>". De ce? E simplu: vor fi doar patru proiecții (24.03, 25.03, 31.03 și 01.04), după care cine știe cât timp va mai trece până vom auzi din nou de peliculă. De fapt, cam asta s-a întâmplat și după precedenta proiecție, din 1981, care a avut loc tot în Statele Unite: au trebuit să treacă mai bine de 30 de ani ca să avem din nou șansa să vorbim despre film. De data aceasta, Kevin Brownlow, cel care s-a ocupat de restaurarea filmului pentru a o aduce cât mai aproape de varianta regizorală inițială a lui Abel Gance, ne promite și un adevărat regal, din care nu vor lipsi surprizele, cum ar fi, de pildă, proiecția în triptic, despre care am mai vorbit pe blog și cu altă ocazie.

Astăzi aș vrea să vorbim puțin despre afișele de promovare ale filmului, așa cum s-au succedat ele de-a lungul timpului. Voi lăsa imaginile să vorbească de la sine, reducând la minim intervențiile scrise.