"Mania" [1918], copie restaurată, gata de proiecţie!

Deoarece îmi desfăşor activitatea "de bază" într-un domeniu înrudit cel mult tangenţial cu cinematografia, veţi ierta, sper, unele din naivităţile expuse pe blog (mă străduiesc, pe cât posibil, să le reduc numărul şi frecvenţa de apariţie). Nu ştiu sigur de ce, dar am avut tot timpul impresia că aş fi lansat o asemenea naivitate într-o postare dedicată maestrului Liviu Ciulei, în care trăgeam un semnal de alarmă cu privire la calitatea precară a restaurării [de către ANF] a peliculei “Pădurea spânzuraţilor” (pentru clarificarea unor detalii, puteţi revedea acea postare, aici). Deşi am încercat să las în urmă acel episod, o iniţiativă recentă a arhivei de filme din Polonia mi l-a readus în memorie. Şi, cu această ocazie, am realizat că ceea ce spusesem atunci, ar putea, ex-post, să se dovedească a fi fost ceva mai mult decât o simplă naivitate. Poate chiar un adevăr…Dar haideţi să vedem despre ce e vorba.

Sursa: Library and Archives Canada

No silence, please! = "Cabinetul figurilor de ceară" (1924) + Einuiea

O nouă vizionare la Centrul ceh. În seara de 30 iunie, proiectul extrem de tentant iniţiat de institutul cultural, sub titulatura “No silence, please!” (despre care am mai scris în detaliu pe Cinema, pas cu pas aici şi aici) şi-a consumat ultimul act, înainte de aşteptata vacanţă de vară. Aşa cum fuseserăm deja obişnuiţi de la proiecţiile anterioare, ni s-a servit un film de calitate, un clasic al genului, obligatoriu – zic eu – de vizionat de orice pasionat de cinema: “Waxworks” (regia Paul Leni, vezi însă şi aici). Pentru cei mai puţin familiari cu "adolescenţa" cinematografului european, filmul este o adevărată revelaţie şi poate fi considerat, fără exagerare, o mică bijuterie, măcar şi prin faptul că pune laolaltă câţiva monştrii sacri ai celei de-a şaptea arte: Emil Jannings, Conrad Veidt, WernerKrauss, Wilhelm (sau William) Dieterle şi, fireşte, Paul Leni. Ca şi la proiecţiile precedente, am avut parte de o atmosferă liniştită, un public entuziast şi “disciplinat”, cu aparenţa că arde de nerăbdare să asimileze un alt reper al cinematografiei mondiale. Îmi menţin aprecierile şi ex-post, după terminarea vizionării. În concluzie, o experienţă plăcută, câteva clipe de detaşare de agitaţia cotidiană şi o modalitate excelentă de a “persifla” teribilismul filmelor de “mall”, zgomotoase şi intruziv-agresive senzorial, fără, însă, a oferi nimic cu adevărat tentant spectatorilor.

 

"Dr. Jekyll and Mr. Hyde" + "The cat and the canary" = clasice horror americane

Recent, am intrat în posesia unei colecţii de titluri de referinţă din producţiile americane horror ale începutului de secol XX ("American silent horror collection"). Este vorba de un pachet conţinând exclusiv filme mute (prin urmare, potenţial, o adevărată comoară!). 

Admit din start că nu sunt un expert al genului iar dificultatea de a-l îmbrăţişa şi a face să sune în mod plăcut clopoţelul curiozităţii cinefile o asociez, preponderent, amestecului eclectic de influenţe, pe care îl consider, de altfel, unul din ingredientele tipice filmelor horror. Nu puţine au fost situaţiile în care, ajuns, să zicem, la jumătatea vizionării unui film, aveam dubii dacă ceea ce văd chiar este un horror şi nu, mai degrabă, un science-fiction sau, de ce nu, un thriller.