"The artist", Michel Hazanavicius, 2011

Fără să fi dat marea lovitură la Palme d'Or-ul de anul acesta, filmul lui Hazanavicius a reuşit, totuşi, să-şi treacă la activ premiul pentru "cel mai bun actor" (Jean Dujardin). Pe ansamblu, o performanţă interesantă a peliculei regizorului francez, care, în pofida mai multor lung metraje realizate până acum, nu găsise formula succesului internaţional. S-ar putea ca "The artist" să fie "cheia secretă" de care avea nevoie. Dacă ne gândim şi la particularităţile peliculei, prim-planul de care s-a bucurat devine parcă şi mai interesant de evidenţiat: un film mut, în plină revoluţie a mediilor de proiecţie, cu un format 3D tot mai activ, aproape sufocant pentru "concurenţă".


The artist, 2011, regia: Michel Hazanavicius. 

Apetitul pentru film "noir"

U na din particularităţile de necontestat ale film-ului “noir” este limbajul vizual. Găsim aici coagulate, fără doar şi poate, influenţe ale expresionismului din cinematografia germană de la începutul anilor 1920 şi 1930 (despre acest curent am mai scris pe blog, discutând un exemplu particular, aici), portat în America (obârşia filmul noir) de o parte a cineaştilor emigranţi, între care merită amintiţi Fritz Lang, William Dieterle sau Robert Siodmak. Un bun exemplu al tehnicii de iluminare chiaroscuro, procedeu tehnic folosit pe scară largă în filmul noir este “Faust” (regie F.W. Murnau), despre care am avut o postare aici. 

Interviurile lui Truffaut cu Hitchcock [audio]

În 1963, François Truffaut a realizat o suită de interviuri cu Alfred Hitchcock. Mijlocit de un traducător, dialogul celor doi a abordat în detaliu filmografia vastă a regizorului american dar și elemente ale biografiei lui Hitchcock. Convorbirea a totalizat 12 ore, o mare parte a materialului audio fiind folosită în volumul “Alfred Hitchcock: A definitive study”, publicat de Truffaut în 1967.

Acum, în premieră în România, setul complet de materiale audio este publicat aici, pe “Cinema, pas cu pas”. Vă doresc răbdare și audiție plăcută!

Alfred Hitchcock și Francois Truffaut

"Complexul Oedip"...de la tragic la hazliu

Oedip, Iocasta, Laios...Teba, Grecia...Pasolini, Hitchcock, Lucas...Paricid, incest, forța destinului...Dar, în primul rând, Sofocle și piesa sa “Oedip rege”.

Îmi vine în minte imaginea unei troițe în jurul căreia se adună credincioșii, unii mai timizi, alții încrezători, unii vanitoși, alții smeriți. Toți sunt acolo din același motiv, dar e clar, fenomenul îi marchează și îi motivează diferit. Privită de undeva de sus, scena este și mai revelatoare iar insulițele formate ad-hoc de grupurile de indivizi, tot mai evidente, deși granițele dintre ele sunt invizibile, netrasate explicit. Dacă punem egal între troița din exemplul de mai sus și mitul oedipian, nu ar fi dificil să comasăm spectatorii de film într-un continuum tipologic, distribuit în jurul a două extreme. La unul din capete sunt cei pentru care mitul este șablonard, un stereotip cultural și nimic mai mult. Este tabăra “ateilor”, a autosuficienților, cei pentru care între negru și alb nu există nicio nuanță de gri. Ei “cred în Dumnezeu doar dacă îl văd și îl pot pipăi”. De pildă, Pier Paolo Pasolini și al său “Oedipus rex” (1967), ar putea fi un bun catalizator pentru această facțiune, în măsura în care filmul lui prezintă mitul într-o formă “justă”, consecventă în bună măsură originalului sofoclian. La celălalt capăt al spectrului sunt cinefilii care poartă în spinare un bagaj cultural notabil, din care ar putea deșerta oricând sensuri multiple ale mitului, unele mai vizibile, altele teribil de încriptate. Pentru aceștia, nu ar fi deloc elucubrant să înșirăm pe aceeași foaie de hârtie filme între care, aparent, nu există nicio legătură: “Matrix”, “Cat on a hot thin roof”, “Star Wars”, “Strangers on a train”, “The Birds”. Și, cu toate acestea, temeiul de a le alătura este perfect justificabil, în condițiile în care unul din cei mai mici numitori comuni ai filmelor enumerate este mitul oedipian.

Oedip și Sfinxul

Sofocle

"Saboteur" (Alfred Hitchcock), 1942

Scena de incredibilă virtuozitate tehnică din finalul filmului este punctul de inflexiune care face ca thriller-ul oarecum “blazat” pe care îl urmărisem până atunci să se emancipeze subit. Per ansamblu, un film meritoriu, de tip mozaic, care are de toate şi tocmai din acest motiv, sunt sigur că nu va lăsa pe nimeni indiferent. Cunoscătorii vor remarca cu siguranţă influențele expresionismului german în scena incendiului din prima parte şi vor putea admira bravada tehnică din final. Chiar şi după aproape 70 de ani de la lansare, secvenţele din torţa Statuii Libertăţii rămân de referinţă, nu doar pentru că se suprapun unui crescendo dramatic ce atinge apogeul în acest punct al naraţiunii, ci datorită execuţiei tehnice desăvârşite, pentru care stau mărturie unghiurile de filmare neconvenţionale utilizate de Hitchcock.