În 1955, “On the waterfront” a devenit unul din cele mai încununate filme din istoria de până atunci a Premiilor Academiei Americane de Film. Spre deosebire, însă, de filme precum “An american in Paris” (1951), “The greatest show on earth” (1952), “Around the world in eighty days” (1956) sau “Ben-Hur” (1959) - toate deţinătoare de Oscaruri - “On the waterfront” era o capodoperă a realismului cinematografic, ce părea să îşi extragă seva din creaţiile neorealiştilor italieni (“Rome open city”, “Bicycle thieves” etc.). Celelalte filme enumerate anterior nu erau altceva decât producţii extravagante ale marilor studiouri americane. Produs de Sam Spiegel, “On the waterfront” a fost, la început, un “orfan” (aşa cum îi plăcea să-l denumească chiar regizorul Elia Kazan), fiind refuzat de majoritatea studiourilor. În cele din urmă, a reuşit să obţină finanţarea necesară, filmările având loc în Hoboken (New Jersey) şi New York. Acţiunea filmului este exponenţială pentru viaţa de zi cu zi a muncitorilor docheri, locaţiile în care s-a filmat fiind chiar cartierele muncitoreşti din zona portuară.
Nu ştiu cum staţi voi, însă mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud păreri care contestau folosirea violenţei în film ori teatru...În timp, s-au încercat diverse abordări ale problemei, apelându-se inclusiv la anchetele sociologice. În cele mai multe cazuri, s-a ajuns la concluzia că ar exista o legătură semnificativă (statistic) între comportamentul violent al unui individ şi timpul mediu de expunere al acestuia la programe TV şi/sau filme cu un conţinut de agresivitate (fizică, verbală etc.) situat peste medie. După cum se ştie, însă, corelaţia ridicată între două variabile nu implică în mod automat o relaţie de cauzalitate între acestea (pentru exemplul discutat aici, nu decurge în mod automat faptul că violenţa de pe ecran este răspunzătoare pentru violenţa din viaţa reală a indivizilor analizaţi). O pledoarie în favoarea acestui argument este cea a lui Roger Ebert, care este de părere, referindu-se la filmul Dirty Harry: "Cred că în multe situaţii, filmul nu este altceva decât o oglindă a societăţii şi nu un agent al schimbării acesteia. De aceea, atunci când blamăm filmele pentru toate relele din jurul nostru, avem, de fapt, o atitudine retrogradă. Dacă nu ar exista caractere asemănătoare lui Dirty Harry, atunci filmele nu ar mai avea niciun rost. Iar dacă astfel de caractere există, nu cred că ar trebui să aruncăm întregul blam asupra lor". Indiferent de partea cui se află adevărul, presimt că în jurul acestui subiect se va discuta mult şi încrâncenat şi de acum înainte. Articolul de mai jos, publicat de Michel Mourlet în revista Cahiers du cinema, se raliază (oarecum impropriu spus, deoarece articolul a fost scris în 1960) poziţiei susţinute de Ebert. Lectură plăcută!
***
Violenţa este o temă estetică majoră. În prezent sau în trecut, în mod latent ori activ, violenţa este inerent prezentă în orice act creativ, chiar dacă uneori încearcă să fie negată, fără însă prea mare succes. A nega faptul că violenţa există într-un act artistic aparent lipsit de orice urmă de violenţă, este ca şi când ai accepta, de fapt, prezenţa acesteia, şi încă la cel mai profund nivel. Violenţa se naşte ca reacţie la tensiunea inerentă care îl opune pe individ lumii din care face parte şi explodează atunci când aceată tensiune atinge apogeul, în mod similar unui abces medical. Violenţa trebuie consumată, mai înainte ca liniştea să se reinstaleze. Toate aceste lucruri îmi permit să afirm că orice operă de artă conţine violenţă, sau cel puţin postulează existenţa acesteia, asta în măsura în care arta este o modalitate de a îmblânzi violenţa prin conştientizarea termenilor conflictului şi prin puterea pe care această cunoaştere o pune în slujba rezolvării conflictului inerent.
 |
| Michel Mourlet |
