Să admitem că aţi citit deja câteva piese de-ale lui Tennessee Williams iar printre acestea, s-a întâmplat să se numere şi “Noaptea iguanei”. Bun. Lectura a fost interesantă şi asta pentru că fără discuţie aţi avut în mână unul din cele mai bune texte dramatice ale americanului (considerat, nu întâmplător, ultimul său mare succes). Cu puţin noroc, aţi identificat şi “acea” particularitate, acel “ceva” care conferă o notă aparte piesei în raport cu celelalte ale autorului. Deznodământul...Ei bine, da, în “Noaptea iguanei” suntem răsfăţaţi cu un final croit într-o cheie optimistă, demers totalmente opus acelui tragism insurmontabil din “Pisica pe acoperişul fierbinte” sau “Un tramvai numit dorinţă”.
In timpul vizionării (de fapt, al re-vizionării), cineva mi-a atras atenţia că filmului îi lipseşte ceva, elementul incriminat fiind "absenţa ritmului"...Pentru o clipă, am stat să mă gândesc dacă am avut aceeaşi senzaţie, după care m-am hotărât să continui vizionarea până la sfârşit, pentru a nu face greşeala de a mă antepronunţa. Într-adevăr, filmul lui Polanski este unul special, deoarece se poziţionează undeva la mijloc între cele două extreme ale creaţiilor de gen: cea a filmului clasic “detectivist”, în care întreaga miză este pontată pe acţiunea energică, care te “ţină în priză”, pompându-ţi fără milă adrenalină în corp şi cea “tradiţionalistă”, a poveştilor cu detectivi "neperisabili", invariabil triumfători, frivoli atunci când e nevoie, dar şi romantici, dacă situaţia o impune...Sunt de părere că această construcţie hibridă a scenariului (Robert Towne) şi realizării regizorale (Roman Polanski), acest melanj de genuri "pur sânge", poate lămuri într-o anumită măsură senzaţia de "trenare a acţiunii" menţionată la început.
