Comoara domnului Arne (Herr Arnes pengar), Mauritz Stiller, 1919

Primele filme mute rareori depăşeau ca durată trei (maxim cinci) minute. Ulterior, lungimea acestora a crescut continuu, atingând în jur de 20 de minute (în 1910) şi 90-120 minute, spre sfârşitul anilor 1920. Dacă analizăm temele abordate, vom observa că pentru a evita, pe de-o parte, costurile exorbitante plătite sub forma drepturilor de autor iar pe de altă parte, pentru a ţine cont de familiaritatea mai mare a publicului cu anumite subiecte (introducerea unora complet noi ar fi implicat utilizarea, cel mai probabil în manieră excesivă, a inter-titlurilor), primele puneri în “scenă” s-au inspirat din clasici: Shakespeare, Dickens, Hardy, Zola, Goethe, Tolstoi, Puşkin etc.

"The artist", Michel Hazanavicius, 2011

Fără să fi dat marea lovitură la Palme d'Or-ul de anul acesta, filmul lui Hazanavicius a reuşit, totuşi, să-şi treacă la activ premiul pentru "cel mai bun actor" (Jean Dujardin). Pe ansamblu, o performanţă interesantă a peliculei regizorului francez, care, în pofida mai multor lung metraje realizate până acum, nu găsise formula succesului internaţional. S-ar putea ca "The artist" să fie "cheia secretă" de care avea nevoie. Dacă ne gândim şi la particularităţile peliculei, prim-planul de care s-a bucurat devine parcă şi mai interesant de evidenţiat: un film mut, în plină revoluţie a mediilor de proiecţie, cu un format 3D tot mai activ, aproape sufocant pentru "concurenţă".


The artist, 2011, regia: Michel Hazanavicius. 

Apetitul pentru film "noir"

U na din particularităţile de necontestat ale film-ului “noir” este limbajul vizual. Găsim aici coagulate, fără doar şi poate, influenţe ale expresionismului din cinematografia germană de la începutul anilor 1920 şi 1930 (despre acest curent am mai scris pe blog, discutând un exemplu particular, aici), portat în America (obârşia filmul noir) de o parte a cineaştilor emigranţi, între care merită amintiţi Fritz Lang, William Dieterle sau Robert Siodmak. Un bun exemplu al tehnicii de iluminare chiaroscuro, procedeu tehnic folosit pe scară largă în filmul noir este “Faust” (regie F.W. Murnau), despre care am avut o postare aici. 

“Faust” (F.W. Murnau, 1926) – lumini şi umbre

După precedenta proiecţie de la Centrul Ceh, cu “Nosferatu”, despre care am scris pe larg aici, institutul ne-a rezervat acum două săptămâni o altă surpriză, aducând în vizionare şi “Faust”-ul murnau-nian. Un veritabil deliciu pentru cinefilii bucureşteni, care nu s-au lăsat nici ei mai prejos, umplând sala până la refuz. Pe cât de mare delectarea, pe atât de provocatoare trebuie să fi fost "misiunea" artistică la care au fost supuşi, aceea de a “îngurgita” cum se cuvine, fără a mai menţiona intervalul de timp extrem de scurt, două pelicule de referinţă din istoria cinematografiei. Acelaşi efect l-am resimţit şi eu. De aici şi tergiversarea momentului în care ar fi trebuit să mă aşez în faţa colii albe de hârtie pentru a aşterne câteva gânduri legate de film. 

"Nosferatu" (F.W. Murnau, 1922) - o bijuterie preţioasă

D
eschizi o fereastră pe ecranul calculatorului, te conectezi la Google, tastezi ceva, să spunem “top movies” şi apeşi <enter>. Ce se întâmplă după aceea, felul în care se pun în mişcare algoritmii geniali şi eficienţi concepuţi de gigantul american, nici nu prea mai contează. Dimpotrivă, pentru ceea ce doreşti să ştii, este total irelevant. Important este că în 2-3 secunde vei avea afişate pe ecran aproape 800 de milioane de răspunsuri la întrebarea ta. Da, aţi citit bine: aproape 1 miliard de rezultate "întoarce" Google pentru string-ul “top movies”. Oare câţi dintre noi mai avem timp de pierdut pentru a ne satisface astfel de mici curiozităţi? Răspunsul vine logic: aproape nimeni, din moment ce nu vom ajunge să deschidem niciodată nici măcar pagina cu numărul 2000, darămite pe aia pe care scrie “1 milion” sau “50 de milioane”. Şi, totuşi, chestiunea nu este total ne-relevantă.