Tipuri de pelicule utilizate în cinematografie (fotografie)

Revin la o temă abordată în câteva rânduri pe blog, recte tipurile și dimensiunile peliculelor folosite în cinematografie. Am spus-o în mod repetat în articolele tematice "Abel Gance", oarecum cu titlu de curiozitate, că sistemul triptic de proiecție (cunoscut și sub denumirea de poliviziune) a fost ceva unic în istoria cinematografiei, probabil irepetabil. De altfel, chiar și acum, în pofida progreselor tehnologice, poliviziunea continuă să fie cu mult înaintea vremurilor. E unul din motivele pentru care nu vom vedea prea curând o variantă a recent restauratei capodopere "Napoleon" inscripționată pe DVD sau pe alt suport digital. 


Lăsând la o parte aceste cazuri de excepție, vă propun să facem o scurtă trecere în revistă a tipurilor de pelicule și a dimensiunilor acestora. Este de la sine înțeles că unui astfel de exercițiu cu greu îi mai putem găsi veleități în plină eră digitală. Intenționez, însă, ca în câteva postări viitoare să vorbesc despre restaurarea unor pelicule din perioada filmului mut. Pentru acele discuții, pelicula cinematografică va fi, fără discuţie, ingredientul principal. De unde şi logica demersului de faţă.

Abel Gance. Gânduri ale regizorului.

Reproduc un text publicat de Abel Gance în "Cahiers du cinema", în decembrie 1954. Subiectul: poliviziunea, concept despre care  am vorbit în mai multe rânduri atât pe blog, cât și pe pagina de Facebook.

 

Abel Gance, regizorul (episodul 2)

Înainte de a continua serialul nostru despre Abel Gance, cred că e cazul să contextualizăm puţin activitatea regizorului francez. Întrebări de genul: “din ce curent artistic provine?”, “ce colegi de generaţie şi de viziune artistică a avut?” şi, de ce nu, “care era conjunctura istorică în care s-a manifestat?”, se cuvin a fi soluţionate cât mai curând posibil, pentru a nu crea neînţelegeri sau confuzii în fluxul expunerilor viitoare.

Abel Gance

Parţial, unei părţi a întrebărilor de mai sus le-am oferit deja răspunsuri, prin ricoşeu, în primul episod al serialului. Menţionând atunci în treacăt numele lui Jean Epstein, am atras atenţia asupra ralierii acestuia la curentul “impresionist”. Un curent important din Franţa, creat parţial şi din reclamarea unei riposte la expansiunea deşănţată în Europa a industriei de film marca <Hollywood>. Nume precum Abel Gance, Germaine Dulac, Marcel L’Herbier sau Jean Epstein au încercat să ridice un zid imaginar între public şi producţiile americane, “proiectând” pe partea cealaltă a zidului filme de factură impresionistă, care, treptat, au reuşit, măcar parţial, să se impună.