O privire în studiourile Babelsberg...

Un scurt documentar despre studiourile Babelsberg, realizat de cei de la American Cinematographer.

Acelaşi Channing Pollock?

Într-o postare anterioară, în care treceam în revistă modul în care s-a reflectat în presa vremii premiera pe pământ american a "Metropolis"-ului Lang-ian (mai multe detalii aici), aminteam, en passant, numele lui Channing Pollock. Ulterior, am primit câteva e-mail-uri de nedumerire de la cititorii blog-ului (mulţumesc Andrei, Melania, Cristi şi Oana!). Întrebarea, perfect justificată, era dacă acest Channing Pollock este una şi aceeaşi persoană cu interpretul rolului principal din varianta "Judex" ecranizată de Georges Franju în 1963. Răspunsul este un categoric nu.

Channing Pollock (1880-1946), critic şi autor de piese de teatru şi scenarii. Din păcate pentru el, a ieşit cam şifonat din "afacerea" Metropolis (detalii în aceeaşi postare, aici).

Channing Pollock (1926-2006), magician şi actor american. Prestaţia din "Judex" a fost una simplă, dar convingătoare.

Odată lămurit acest "mister", încheiem postarea de faţă, invitându-i pe toţi prietenii noştri să fie la fel de alerţi şi dăţile viitoare. Numai bine!

"Metropolis" (1927), l'esprit de l'epoque

Paradoxal, expresia din titlu descrie cel mai bine incursiunea fugară pe care o vom face în America anilor 1920, pentru a vedea reacțiile stârnite de lansarea capodoperei germane a studiourilor Ufa. Înainte de a începe, facem o precizare: toate crâmpeiele de articole prezentate mai jos sunt preluate de blogul nostru direct din reviste de specialitate americane ale epocii.

Secvență publicată în ianuarie 1927. "Metropolis" e catalogat drept "cel mai ambițios și costisitor film proiectat vreodată în Europa". Mai multe detalii, în pagina 3 (:-)). 

Pagina 3: un prim indiciu de natură să șocheze: filmul primește o notă proastă de la editorii americani la capitolul "scenariu". Singurul său atu este asociat modului inedit în care portretizează viitorul omenirii: "singurele elemente care au trezit entuziasmul spectatorilor au fost cele în care a fost ilustrat teribilul iad al mașinăriilor".

"Metropolis" (1927), instantanee din timpul filmărilor

(c) Ufa

"Metropolis", Fritz Lang (1927)

Sunt unele postări în care simţi nevoia să fii original, să comentezi un film, să îl diseci, cu riscul, asumat, ca uneori să ajungi în punctul în care derizoriul şi textul tău să nu poată fi deosebite cu uşurinţă. Există însă şi celelalte situaţii, în care oricât de mult ai încerca să fii unic, nimic nu se leagă şi asta dintr-un motiv foarte simplu: s-a scris atât de mult pe tema respectivă, încât nimic nu mai poate fi original. E cazul, cu vârf şi îndesat, şi pentru capodopera din 1927 a lui Fritz Lang, "Metropolis". Chiar dacă ai impresia că ai găsit o cheie nouă de interpretare a filmului, ar putea fi, realist vorbind, pretenţia respectivă altceva decât un orgoliu de moment? Nu cred...

Faptul că există această postare, pe care chiar dacă nu o puteţi "atinge" (deh, pixelii ăştia...), tot puteţi striga că "Este!", e cea mai bună dovadă a ambiţiei şi "curajului" de a vorbi, totuşi, despre film. Cum o vom face? Simplu: ca şi când aici şi acum, pe blog, s-ar scrie prima oară despre peliculă. Abordarea e una simplă: ne teleportăm mental în fotoliile unei săli de cinematograf din 1927 şi vom studia programul distribuit la premiera peliculei. E vorba despre premiera londoneză, de la Marble Arch Pavilion, din 1927. Ca mai toate obiectele conservate de-a lungul timpului (postere, cărţi poştale semnate de actori sau regizor etc.) şi acest program este extrem de valoros, cu atât mai mult cu cât unii opinează că ar mai exista doar 3 exemplare păstrate (!). Dovada: a fost scos la vânzare pentru aproape 4.500 dolari. O sumă deloc modică...

"The artist", Michel Hazanavicius, 2011

Fără să fi dat marea lovitură la Palme d'Or-ul de anul acesta, filmul lui Hazanavicius a reuşit, totuşi, să-şi treacă la activ premiul pentru "cel mai bun actor" (Jean Dujardin). Pe ansamblu, o performanţă interesantă a peliculei regizorului francez, care, în pofida mai multor lung metraje realizate până acum, nu găsise formula succesului internaţional. S-ar putea ca "The artist" să fie "cheia secretă" de care avea nevoie. Dacă ne gândim şi la particularităţile peliculei, prim-planul de care s-a bucurat devine parcă şi mai interesant de evidenţiat: un film mut, în plină revoluţie a mediilor de proiecţie, cu un format 3D tot mai activ, aproape sufocant pentru "concurenţă".


The artist, 2011, regia: Michel Hazanavicius. 

Apetitul pentru film "noir"

U na din particularităţile de necontestat ale film-ului “noir” este limbajul vizual. Găsim aici coagulate, fără doar şi poate, influenţe ale expresionismului din cinematografia germană de la începutul anilor 1920 şi 1930 (despre acest curent am mai scris pe blog, discutând un exemplu particular, aici), portat în America (obârşia filmul noir) de o parte a cineaştilor emigranţi, între care merită amintiţi Fritz Lang, William Dieterle sau Robert Siodmak. Un bun exemplu al tehnicii de iluminare chiaroscuro, procedeu tehnic folosit pe scară largă în filmul noir este “Faust” (regie F.W. Murnau), despre care am avut o postare aici. 

Michel Mourlet în Cahiers du Cinema: “În apărarea violenţei”

Nu ştiu cum staţi voi, însă mie mi s-a întâmplat de multe ori să aud păreri care contestau folosirea violenţei în film ori teatru...În timp, s-au încercat diverse abordări ale problemei, apelându-se inclusiv la anchetele sociologice. În cele mai multe cazuri, s-a ajuns la concluzia că ar exista o legătură semnificativă (statistic) între comportamentul violent al unui individ şi timpul mediu de expunere al acestuia la programe TV şi/sau filme cu un conţinut de agresivitate (fizică, verbală etc.) situat peste medie. După cum se ştie, însă, corelaţia ridicată între două variabile nu implică în mod automat o relaţie de cauzalitate între acestea (pentru exemplul discutat aici, nu decurge în mod automat faptul că violenţa de pe ecran este răspunzătoare pentru violenţa din viaţa reală a indivizilor analizaţi). O pledoarie în favoarea acestui argument este cea a lui Roger Ebert, care este de părere, referindu-se la filmul Dirty Harry: "Cred că în multe situaţii, filmul nu este altceva decât o oglindă a societăţii şi nu un agent al schimbării acesteia. De aceea, atunci când blamăm filmele pentru toate relele din jurul nostru, avem, de fapt, o atitudine retrogradă. Dacă nu ar exista caractere asemănătoare lui Dirty Harry, atunci filmele nu ar mai avea niciun rost. Iar dacă astfel de caractere există, nu cred că ar trebui să aruncăm întregul blam asupra lor". Indiferent de partea cui se află adevărul, presimt că în jurul acestui subiect se va discuta mult şi încrâncenat şi de acum înainte. Articolul de mai jos, publicat de Michel Mourlet în revista Cahiers du cinema, se raliază (oarecum impropriu spus, deoarece articolul a fost scris în 1960) poziţiei susţinute de Ebert. Lectură plăcută!

***

Violenţa este o temă estetică majoră. În prezent sau în trecut, în mod latent ori activ, violenţa este inerent prezentă în orice act creativ, chiar dacă uneori încearcă să fie negată, fără însă prea mare succes. A nega faptul că violenţa există într-un act artistic aparent lipsit de orice urmă de violenţă, este ca şi când ai accepta, de fapt, prezenţa acesteia, şi încă la cel mai profund nivel. Violenţa se naşte ca reacţie la tensiunea inerentă care îl opune pe individ lumii din care face parte şi explodează atunci când aceată tensiune atinge apogeul, în mod similar unui abces medical. Violenţa trebuie consumată, mai înainte ca liniştea să se reinstaleze. Toate aceste lucruri îmi permit să afirm că orice operă de artă conţine violenţă, sau cel puţin postulează existenţa acesteia, asta în măsura în care arta este o modalitate de a îmblânzi violenţa prin conştientizarea termenilor conflictului şi prin puterea pe care această cunoaştere o pune în slujba rezolvării conflictului inerent.

Michel Mourlet