Pe "aripile" unui film mut restaurat

Am mai spus-o și nu obosim deloc să o repetăm, "Cinema, pas cu pas" este mai mult decât interesat de orice restaurare a peliculelor din perioada filmului mut. De data aceasta, avem ocazia să vorbim despre primul film gratulat, în 1929, cu laurii Oscar-ului. Nu, asta nu înseamnă în vreun fel că devenim comerciali sau ne lăsăm purtați de valul celor cu ochii țintuiți asupra cuvântului care începe cu "O". Nicidecum! Filmul este unul extrem de interesant, un cocktail veritabil de adrenalină - și ce senzații!-, considerat de unii ultima mare realizare a anilor 1920. Pe frontispiciu, stau scrise cu litere de-o șchioapă: Gary Cooper, Clara Bow, Richard Arlen și Buddy Rogers. Cu avantajul conferit de vizionarea filmului, dați-mi voie să pun oareșce "bețe-n roate" arsenalului de marketing tipic americănesc (da, funcționa perfect și pe vremea aceea!) și să restatuez ordinea: Buddy Rogers, Clara Bow, Richard Arlen și, în fine, Gary Cooper. Așa e mai mult mai corect. Ar fi injust să îi acordăm primatul lui Gary Cooper...la două ore și jumătate cât durează filmul, apariția lui - de vreun minut și jumătate - nu poate fi considerată mai mult decât una "cometică". Înainte să las introducerea să-mi scape de sub control, lucru care aproape că s-a întâmplat, mă grăbesc să vă spun numele filmului: "Wings". "Aripi" către sublim!

Clara Bow, fotografie promoțională pentru filmul "Wings", 1927

Despre un alt tip de film mut

După doodle-ul din 2003 (a se vedea mai jos), Google (acest <Big Brother> al informațiilor on-line) nu a mai produs nimic strident pentru a ne atenționa asupra aniversării a mai mult decât centenarului de la nașterea lui Albert Einstein (14 martie, anul de grație 1879). Chiar și așa, "Cinema, pas cu pas" nu a ignorat câtuși de puțin evenimentul de joia trecută. Temele, însă, ni le facem abia azi, trăgând nădejde că surpriza pe care am pregătit-o să justifice întârzierea de câteva zile. O lipsă de precizie pe care suntem obligați să ne-o asumăm, dar despre care credem, în același timp, că este în bun acord cu teoria relativității a neamțului. Până la urmă, toate unitățile de măsură sunt relative, nu-i așa?

Musical-urile de la Hollywood ale lui Ernst Lubitsch

La scurt timp după moartea (1947) lui Ernst Lubitsch, Jeanette MacDonald declara următoarele:

Pe platoul de filmare își dădea adevărata măsură a artei sale, fără a cădea, însă, în păcatul patetismului. Am cunoscut foarte mulți regizori care l-au admirat și au încercat să îl imite în propria carieră. Pentru mine, a fost cel mai bun editor cu care am lucrat vreodată. Editarea o făcea direct pe platoul de filmare – filma numai ceea ce îl interesa. Întotdeauna, vizualiza scenariul exact în forma în care dorea să fie transpus pe ecran și nu îmi amintesc să fi întâmpinat vreodată probleme. Scenariile se regăseau, cu un mare grad de precizie, în filmele sale.