Oedip, Iocasta, Laios...Teba, Grecia...Pasolini, Hitchcock, Lucas...Paricid, incest, forța destinului...Dar, în primul rând, Sofocle și piesa sa “Oedip rege”.
Îmi vine în minte imaginea unei troițe în jurul căreia se adună credincioșii, unii mai timizi, alții încrezători, unii vanitoși, alții smeriți. Toți sunt acolo din același motiv, dar e clar, fenomenul îi marchează și îi motivează diferit. Privită de undeva de sus, scena este și mai revelatoare iar insulițele formate ad-hoc de grupurile de indivizi, tot mai evidente, deși granițele dintre ele sunt invizibile, netrasate explicit. Dacă punem egal între troița din exemplul de mai sus și mitul oedipian, nu ar fi dificil să comasăm spectatorii de film într-un continuum tipologic, distribuit în jurul a două extreme. La unul din capete sunt cei pentru care mitul este șablonard, un stereotip cultural și nimic mai mult. Este tabăra “ateilor”, a autosuficienților, cei pentru care între negru și alb nu există nicio nuanță de gri. Ei “cred în Dumnezeu doar dacă îl văd și îl pot pipăi”. De pildă, Pier Paolo Pasolini și al său “Oedipus rex” (1967), ar putea fi un bun catalizator pentru această facțiune, în măsura în care filmul lui prezintă mitul într-o formă “justă”, consecventă în bună măsură originalului sofoclian. La celălalt capăt al spectrului sunt cinefilii care poartă în spinare un bagaj cultural notabil, din care ar putea deșerta oricând sensuri multiple ale mitului, unele mai vizibile, altele teribil de încriptate. Pentru aceștia, nu ar fi deloc elucubrant să înșirăm pe aceeași foaie de hârtie filme între care, aparent, nu există nicio legătură: “Matrix”, “Cat on a hot thin roof”, “Star Wars”, “Strangers on a train”, “The Birds”. Și, cu toate acestea, temeiul de a le alătura este perfect justificabil, în condițiile în care unul din cei mai mici numitori comuni ai filmelor enumerate este mitul oedipian.
 |
| Oedip și Sfinxul |
 |
| Sofocle |
