[CINEMA VINTAGE] - Dublarea actorilor în filmul cu sonor

Dubbing-ul este modalitatea de înlocuire a unor voci cu altele, operaţie ce are loc în faza de post-sincron a producţiei unui film. Dar, tot dubbing este şi situaţia în care actorii titulari înregistrează efecte sonore sau replici după încheierea filmărilor, pentru a remedia calitatea audio precară a materialului original. Cea de-al doilea tip de dublaj se practică în marea majoritate a filmelor moderne, fiind cunoscută sub numele alternativ de “looping”. În limbajulul obişnuit, atunci când cineva foloseşte termenul “dubbing”, ne gândim imediat la situaţiile de transfer a unei variante de film dintr-o limbă în alta. Alături de subtitrare, dubbing-ul este cea mai des practicată modalitate de a realiza acest lucru. În articolul de faţă, însă, vom desemna prin dubbing situaţiile de intervenţie asupra peliculei în etapa post-filmare, necesare pentru a remedia anumite deficienţe ale actorilor (de ex., situaţiile în care aceştia nu pot cânta, vorbi limbi străine etc.).

No silence, please! = "Cabinetul figurilor de ceară" (1924) + Einuiea

O nouă vizionare la Centrul ceh. În seara de 30 iunie, proiectul extrem de tentant iniţiat de institutul cultural, sub titulatura “No silence, please!” (despre care am mai scris în detaliu pe Cinema, pas cu pas aici şi aici) şi-a consumat ultimul act, înainte de aşteptata vacanţă de vară. Aşa cum fuseserăm deja obişnuiţi de la proiecţiile anterioare, ni s-a servit un film de calitate, un clasic al genului, obligatoriu – zic eu – de vizionat de orice pasionat de cinema: “Waxworks” (regia Paul Leni, vezi însă şi aici). Pentru cei mai puţin familiari cu "adolescenţa" cinematografului european, filmul este o adevărată revelaţie şi poate fi considerat, fără exagerare, o mică bijuterie, măcar şi prin faptul că pune laolaltă câţiva monştrii sacri ai celei de-a şaptea arte: Emil Jannings, Conrad Veidt, WernerKrauss, Wilhelm (sau William) Dieterle şi, fireşte, Paul Leni. Ca şi la proiecţiile precedente, am avut parte de o atmosferă liniştită, un public entuziast şi “disciplinat”, cu aparenţa că arde de nerăbdare să asimileze un alt reper al cinematografiei mondiale. Îmi menţin aprecierile şi ex-post, după terminarea vizionării. În concluzie, o experienţă plăcută, câteva clipe de detaşare de agitaţia cotidiană şi o modalitate excelentă de a “persifla” teribilismul filmelor de “mall”, zgomotoase şi intruziv-agresive senzorial, fără, însă, a oferi nimic cu adevărat tentant spectatorilor.