Recent, am intrat în posesia unei colecţii de titluri de referinţă din producţiile americane horror ale începutului de secol XX ("American silent horror collection"). Este vorba de un pachet conţinând exclusiv filme mute (prin urmare, potenţial, o adevărată comoară!).
Admit din start că nu sunt un expert al genului iar dificultatea de a-l îmbrăţişa şi a face să sune în mod plăcut clopoţelul curiozităţii cinefile o asociez, preponderent, amestecului eclectic de influenţe, pe care îl consider, de altfel, unul din ingredientele tipice filmelor horror. Nu puţine au fost situaţiile în care, ajuns, să zicem, la jumătatea vizionării unui film, aveam dubii dacă ceea ce văd chiar este un horror şi nu, mai degrabă, un science-fiction sau, de ce nu, un thriller.
Ei bine, filmele din boxset-ul menţionat au avut cu certitudine un efect terapeutic asupra mea. După vizionare, pe de-o parte m-am bucurat că am reuşit să găsesc o cale de împăcare cu mine însumi pe acest subiect, însă, pe de altă parte, mă terifiază realmente dorinţa viscerală şi de necontrolat de a căuta şi a vedea alte şi alte filme horror (sper să pot păstra lucrurile sub control!). Fireşte, concluzia de mai devreme nu se pretează la extrapolări “răuvoitoare”, şi trebuie să o spun răspicat: nu mă imaginez deloc aşezat în faţa ecranului de cinema, savurând liniştit şi impasibil râuri de sânge, căpăţâni zburând în toate părţile şi topoare secerând cu zgomote terifiante aerul încărcat de (aparentă) tensiune al producţiilor de tip “teen horror”. Dacă ar fi posibil, aş prefera să rămân o perioadă cât mai îndelungată în compania producţiilor horror europene şi americane realizate până prin anii ’30-’40 ai secolului trecut. Cred că perioada respectivă merită va merita din plin efortul investit!
Să revenim la filmele despre care vă vorbeam. Voi încerca să scriu câteva rânduri despre două din cele 4 filme care alcătuiesc colecţia: este vorba de producţia din 1920 a lui John Robertson - “Dr. Jekyll şi Mr. Hyde”, respectiv de “The cat and the canary”, al lui Paul Leni, din 1927. Deşi ambele pelicule se revendică din acelaşi filon (cel horror), diferenţele dintre ele sunt clare şi depistabile încă de la prima vizionare: în timp ce “Dr. Jekyll...” se menţine pe toată durata filmului foarte aproape de nucleul horror-thriller (sursa de inspirație este romanul lui R.L. Stevenson), “The cat...” explorează teritorii inedite, combinând secvenţele terifiante cu reprize generoase de comedie în buna tradiţie “slapstick”.
Din acest motiv, aş spune că cele două filme se “neutralizează” cumva unul pe celălalt, încrâncenarea provocată de primul fiind contrabalansată de nota generală de vioiciune a scenariului celui de-al doilea. Din acest motiv, dacă veţi dori să le vizionaţi cuplat, “dintr-un singur foc”, eu zic că nu prea veţi avea cum să vă plictisiţi.
Povestea din spatele “Dr. Jekyll...” este una binecunoscută, cel puţin din auzite, dacă nu cumva aţi avut deja ocazia să citiţi romanul lui Stevenson. Pe scurt, Henry Jekyll, un idealist (şi naiv) medic londonez trăind în secolul al XIX-lea, deţine o clinică, fiind, totodată, implicat într-o enigmatică activitate de cercetare ştiinţifică. Contrariat de una din afirmaţiile tatălui logodnicei sale, care susţine că nevoile fundamentale ale omului nu pot fi ţinute sub control până când nu şi-a satisfăcut dorinţele cele mai intime, Jekyll devine obsedat de dihotomia între <bine> şi <rău> şi încearcă să găsească acel medicament care ar face posibilă “trăirea clipei”, fără cicatricile “logice” pe care asemenea fapte le-ar avea, în mod normal, asupra sufletului.
Experimentând medicamentul “pe propria piele”, Jekyll se transformă, temporar, într-un personaj diabolic, asupra căruia orice inhibiţie de ordin moral încetează să mai funcţioneze. El însuşi va denumi această persoană Dl. Hyde. Rămânând în zona medicală, trebuie spus că pentru a redeveni Dr. Jekyll e nevoie de un atidot, însă, inevitabil, la un moment dat, Hyde rămâne fără provizii, moment în care personajul malefic pune complet stăpânire asupra celui inocent. Tranziţia către acest deznodământ tragic se produce, însă, etapizat, în trepte, iar consecinţele nefaste se acumulează una câte una: Dr. Hyde comite în cele din urmă păcatul capital (ucide), înainte de a se sinucide, în finalul filmului. [N.B. filmul integral poate fi vizionat aici]
Romanul lui Stevenson este una din primele creații literare care a abordat subiectul de factură psihologică al personalităţii multiple, devenit între timp unul extrem de popular, inclusiv în rândul regizorilor. Deşi însuşi “Dr. Jekyll...” a beneficiat de câteva re-make-uri – în 1932 şi 1941 – versiunea din 1920 pare să se fi bucurat, totuşi, de cel mai mare success la public, probabil şi datorită interpretării fără cusur (deşi, pentru gusturile spectatorului de azi, poate un pic cam prea teatrală) a lui John Barrymore. Ca o dovadă certă a afirmației anterioare, merită să menţionăm că remake-urile din ’32 şi ‘41 au fost realizate pe calapodul ecranizării din 1920 (el însuşi o variantă mult simplificată a romanului) şi nu având la bază – așa cum ar fi fost, poate, mai firesc – romanul original!
Ca o curiozitate, DVD-ul conţine ca material adiţional și o parodie a filmului, semnată de Stan Laurel (aka Stan, din cuplul Stan-Bran), intitulată, specios, “Dr. Pyckle şi Mr. Pride”. Pe lângă umorul de situație, pe alocuri debordant (dar care se dovedește, în alte rânduri, de-a dreptul insipid), filmulețul este haios deoarece preia tema muzicală a originalului “Dr. Hyde...”, pe care o suprapune, de această dată, unor situații hilare. În acest fel, dramatismul filmului original este persiflat și redus la dimensiuni comice, chiar caraghioase. Special pentru cititorii Cinema, pas cu pas, prezentăm în continuare acest film.
“The cat and the canary” este deopotrivă un film de suspans, misterios, cât și o comedie. Să vedem despre ce este vorba. După moartea unui bătrân excentric, membrii familiei se reunesc sub același acoperiș (în casa bogătașului), pentru a asista la citirea testamentului. Tânăra care se alege cu toată averea va putea, însă, să intre în posesia acesteia numai dacă se va dovedi clinic că este sănătoasă. Din păcate pentru fată și din fericire pentru spectatori (!), doctorul ce urmează a face analizele medicale nu poate ajunge la vilă decât dimineață.
Ei bine, acesta este pretextul desfășurării întregului fir narativ într-o direcție ușor predictibilă (o parte a rudelor vor încerca cu tot dinadinsul să probeze “nebunia” tinerei), însă curgerea către acest deznodământ este sinuoasă, parcursul fiind presărat cu numeroase răsturnări de situație și scene terifiante, asezonate, însă, cu porții consistente de umor de cea mai bună calitate. De remarcat, ca o altă curiozitate, faptul că “The cat...” este primul film al regizorului german Paul Leni realizat pe tărâm american și produs de studiourile Universal. Încurajat de succesul extraordinar de care s-a bucurat filmul, peste doi ani, Leni a reluat subiectul în “The last warning” de data aceasta acțiunea având loc într-un teatru părăsit.
Ei bine, acesta este pretextul desfășurării întregului fir narativ într-o direcție ușor predictibilă (o parte a rudelor vor încerca cu tot dinadinsul să probeze “nebunia” tinerei), însă curgerea către acest deznodământ este sinuoasă, parcursul fiind presărat cu numeroase răsturnări de situație și scene terifiante, asezonate, însă, cu porții consistente de umor de cea mai bună calitate. De remarcat, ca o altă curiozitate, faptul că “The cat...” este primul film al regizorului german Paul Leni realizat pe tărâm american și produs de studiourile Universal. Încurajat de succesul extraordinar de care s-a bucurat filmul, peste doi ani, Leni a reluat subiectul în “The last warning” de data aceasta acțiunea având loc într-un teatru părăsit.
0 comentarii:
Post a Comment