No silence, please! = "Cabinetul figurilor de ceară" (1924) + Einuiea

O nouă vizionare la Centrul ceh. În seara de 30 iunie, proiectul extrem de tentant iniţiat de institutul cultural, sub titulatura “No silence, please!” (despre care am mai scris în detaliu pe Cinema, pas cu pas aici şi aici) şi-a consumat ultimul act, înainte de aşteptata vacanţă de vară. Aşa cum fuseserăm deja obişnuiţi de la proiecţiile anterioare, ni s-a servit un film de calitate, un clasic al genului, obligatoriu – zic eu – de vizionat de orice pasionat de cinema: “Waxworks” (regia Paul Leni, vezi însă şi aici). Pentru cei mai puţin familiari cu "adolescenţa" cinematografului european, filmul este o adevărată revelaţie şi poate fi considerat, fără exagerare, o mică bijuterie, măcar şi prin faptul că pune laolaltă câţiva monştrii sacri ai celei de-a şaptea arte: Emil Jannings, Conrad Veidt, WernerKrauss, Wilhelm (sau William) Dieterle şi, fireşte, Paul Leni. Ca şi la proiecţiile precedente, am avut parte de o atmosferă liniştită, un public entuziast şi “disciplinat”, cu aparenţa că arde de nerăbdare să asimileze un alt reper al cinematografiei mondiale. Îmi menţin aprecierile şi ex-post, după terminarea vizionării. În concluzie, o experienţă plăcută, câteva clipe de detaşare de agitaţia cotidiană şi o modalitate excelentă de a “persifla” teribilismul filmelor de “mall”, zgomotoase şi intruziv-agresive senzorial, fără, însă, a oferi nimic cu adevărat tentant spectatorilor.

 

“Cabinetul figurilor de ceară” (“Waxworks”, 1924) se înscrie în tronsonul expresionismului german, curent ai cărei reprezentanţi au populat deceniul anilor ’20 ai secolului trecut cu “exemplare” dintre cele mai reuşite: “Das cabinet des Dr. Caligari” (1920), “Der Golem” (acelaşi an), “Dr.Mabuse, der spieler” (1922), “Nosferatu” (1922), “Der schatz” (1923), “Tartüff” (1925), “Faust” (1926), “Metropolis” (1927).

Folosind o galerie a figurilor de ceară (Jack Spintecătorul, Ivan cel Groaznic, Harun-al-Raşid) drept pretext, Leni prezintă trei poveşti distincte, variante, fiecare în parte, ale încarnării Diavolului. Din acest motiv, “Waxworks” este considerat unul din primele filme de tip “omnibus” din istorie. Emil Jannings îl întruchipează pe despotul Harun-al-Raşid, Conrad Veidt pe teribilul Ivan iar Werner Krauss, pe Jack, temutul criminal în serie englez. 

Conrad Veidt

Emil Jannings

Wilhelm Dieterle

Paul Leni

Deşi creditat ca film horror (cei de la centrul ceh au ţinut să ne amintească în mod explicit acest lucru), urmărindu-l, ai mai degrabă impresia că vezi un film istoric "de aventură", cu accente, pe alocuri, de fantastic şi dozat, într-adevăr, cu unele episoade ceva mai terifiante (tăierea mâinii califului, uciderea prinţului rus, tortura fizică instrumentată de Ivan în rândul supuşilor acestuia etc.). 

Jack Spintecătorul (Werner Krauss)

Nunta prinţului rus (interpretat de Dieterle)

Scriitorul (interpretat de Wilhelm Dieterle) “tocmit” pentru a spune poveşti despre fiecare din cele trei personaje, re-apare ca personaj cvasi-principal în fiecare din cele trei segmente: în rolul lui Assad, brutarul din Bagdad, în cel al mirelui fetei prinţului rus şi, mai apoi, în al celui oniric-hăituit de cumplitul Jack. Despre Dieterle am mai vorbit şi cu alte ocazii pe Cinema, pas cu pas, personajul fiind interesant prin prisma oscilaţiei acestuia între postura de regizor şi cea de actor. De pildă, cu un an înainte de “Cabinetul figurilor de ceară”, Dieterle regizase “Der mensch am wege”, pe al cărui frontispiciu figura şi Marlene Dietrich. După această experienţă, s-a dedicat aproape în totalitate actoriei timp de câţiva ani buni (am amintit de el în cronica la “Faust”-ul lui Murnau din 1926). În 1930 emigrează în SUA, îmbrăţişând cariera de regizor (“The devil and Daniel Webster”, din 1941 a fost menţionat şi pe Cinema, pas cu pas, fiind considerată una din ecranizările exponenţiale ale mitului lui Faust).

Ivan cel Groaznic (Veidt)

Assad şi soţia lui

Ivan, îngrozit de previziunile magului

Cabinetul figurilor de ceară

Emil Jannings în rolul califului Harun

  Influenţa expresionismului se relevă în modul cel mai evident în treimea finală a filmului, în segmentul “Jack Spintecătorul”. Aici, perspectiva distorsionată (scriitorul - Dieterle - este ameninţat de Jack, însă totul se relevă ulterior a nu fi fost mai mult decât un vis), suprapunerile, senzaţia de vertigo şi perceperea tot mai puţin pregnant a realităţii, precum şi apelarea la o formă de editare care dezorientează spectatorul - prin amestecarea ideii de timp şi spaţiu - pot fi grupate, indubitabil, în categoria procedeelor de factură expresionistă. Aş mai adăuga şi secvenţa urmăririi din prima treime a filmului, în care casele şi străzile din Bagdad alcătuiesc o imagine curioasă, în care ignorarea legilor fizicii este una voit-intenţionată, amintind fără dificultate de secvenţele memorabile din “Das cabinet das Dr. Caligari”.

Procedeu de factură expresionistă: Assad fuge de urmăritori

Procedeu de factură expresionistă: imagine distorsionată, filmată printr-un inel.

Ca de obicei, una din surprizele aşteptate cu interes de fiecare dată la proiecţiile Centrului ceh a fost alegerea acompaniamentului sonor (aşa cum ne-au obişnuit, unul live).De data aceasta, protagonistă a fost trupa Einuiea, patru instrumentişti şi un povestitor (!?). Chiar şi acum, la mai bine de jumătate de zi de la terminarea proiecţiei, când aştern pe hârtie aceste rânduri, nu mi-e clar de ce a fost necesar încă un povestitor (aveam impresia că avem deja unul, pe Paul Leni)…Să fi considerat, oare, membrii trupei că firul narativ al filmului nu este suficient de "bogat" şi să fi simţit nevoia să vină cu ceva în plus? Să fi fost, oare, responsabilă durata – prea mare (!?) – a filmului (83 de minute)? Ori poate s-au temut că ne vom plictisi văzând un film mut? Nu ştiu exact cât au contat fiecare din aceste argumente, însă un lucru este clar…nu prea mi-a plăcut. Poate cu excepţia segmentului median, în care s-au citit fragmente din Sergei Eisenstein (ecranizare acestuia, "Ivan cel groaznic", din 1941, este considerată a se fi inspirat şi din filmul lui Leni) – deşi nici măcar aici nu m-aş grăbi să dau credit acestei “găselniţe” – recitarea unor texte nelegate direct şi imediat de filmul proiectat consider că mai mult a dăunat decât a aportat valoare adăugată. 

Formaţia Einuiea (fără povestitor...)

Trecând peste acest aspect, nici muzica nu mi s-a părut în totalitate adecvată unui film mut, astfel că în segmentul “Ivan”, acordurile care se revărsau în sală nu mi s-au părut a fi unele autentice sau măcar de inspiraţie rusească (asta după ce în episodul “Harun”, totul fusese ambientat "à la carte" cu armonii orientale…).

În final ce pot să spun decât la cât mai multe episoade viitoare de “No silence, please!”, Centrule Ceh şi… jos pălăria!

În România anilor 1920, filmul a rulat cu titlul "Cei 3 demoni ai omenirii"

P.S. Filmul poate vizionat integral în secţiunea Cinematecă.