Cinema, pas cu pas: "On the waterfront" şi arta grafică din România

Tuesday, June 28, 2011

"On the waterfront" şi arta grafică din România

Postat de Dl. Cinematic la 11:34 AM

În 1955, “On the waterfront” a devenit unul din cele mai încununate filme din istoria de până atunci a Premiilor Academiei Americane de Film. Spre deosebire, însă, de filme precum “An american in Paris” (1951), “The greatest show on earth” (1952), “Around the world in eighty days” (1956) sau “Ben-Hur” (1959) - toate deţinătoare de Oscaruri - “On the waterfront” era o capodoperă a realismului cinematografic, ce părea să îşi extragă seva din creaţiile neorealiştilor italieni (“Rome open city”, “Bicycle thieves” etc.). Celelalte filme enumerate anterior nu erau altceva decât producţii extravagante ale marilor studiouri americane. Produs de Sam Spiegel, “On the waterfront” a fost, la început, un “orfan” (aşa cum îi plăcea să-l denumească chiar regizorul Elia Kazan), fiind refuzat de majoritatea studiourilor. În cele din urmă, a reuşit să obţină finanţarea necesară, filmările având loc în Hoboken (New Jersey) şi New York. Acţiunea filmului este exponenţială pentru viaţa de zi cu zi a muncitorilor docheri, locaţiile în care s-a filmat fiind chiar cartierele muncitoreşti din zona portuară.

Cu toate aceste particularităţi, care făceau oarecum notă discordantă cu tradiţia cinematografică de până la acea vreme, “On the waterfront” a fost răsplătit cu 9 Oscaruri, inclusiv cel pentru cel mai bun film, egalând performanţa obţinută cu un an înainte de “From here to eternity”, precum şi pe cea din urmă cu 19 ani a mega-producţiei “Gone with the wind”. Kazan a fost încununat cu Oscarul pentru cel mai bun regizor (cel de-al doilea din carieră), în timp ce premiile de interpretare au revenit Evei Marie Saint şi lui MarlonBrando.

Marlon Brando şi Eva Marie Saint.

Producătorul Sam Spiegel.

În timp ce “On the waterfront” s-a impus ca unul din filmele cele mai populare, o parte a producţiilor grandioase din aceeaşi perioadă au sucumbat, fiind complet uitate. Imaginile - repetate în mod obsesiv - ale confruntării ce îi opune pe Marlon Brando şi Rod Steiger, au făcut, la rândul lor, "istorie", fiind arhicunoscute chiar şi de o parte a spectatorilor care nu au reuşit să vizioneze integral filmul. Aceasta, ca şi multe altele (ca de exemplu, nominalizările la Oscar ale lui Karl Malden şi Rod Steiger), au întărit reputaţia “Actors Studio”, atelierul de actorie creat de Elia Kazan (alături de Cheryl Crawford, Robert Lewis şi Anna Sokolow) care încerca să popularizeze un stil actoricesc de inspiraţie realist-psihologică, mizând într-o mult mai mică măsură pe abilităţile declamative, caracteristice şcolii britanice (N.B. într-un articol viitor, voi vorbi despre una din alternativele de succes la cvasi-monopolul impus de “Actors Studio”, aceasta numindu-se “The Cassavetes-Lane Drama Workshop”).

Scena confruntării dintre Marlon Brando şi Rod Steiger

Abordând în mod frontal problema corupţiei în docurile din New York-New Jersey, “On the waterfront” era, în acelaşi timp, un film cu accente sociale evidente, oarecum suprinzător într-o Americă a anilor ’50, în care prosperitatea începuse să se instaleze fără drept de apel. Pentru a vedea din câte unghiuri diferite poate fi privit un film, să spunem că “stângiştii” americani şi cei din Marea Britanie l-au criticat dur, considerând inacceptabilă practica “turnătoriei”: în film, Terry Malloy (Marlon Brando) decide, în punctul culminant al filmului, să depună mărturie împotriva liderului sindical corupt. Subiectul nu este lipsit de importanţă. Astăzi ştim bine că însuşi Elia Kazan a fost suspectat de colaboraţionism cu autorităţile, fiind acuzat că şi-ar fi turnat colegii de breaslă, simpatizanţi ai partidului comunist (N.B. voi reveni ulterior asupra subiectului, într-o altă postare). Exact din acest motiv, Brando ar fi refuzat de două ori scenariul filmului, fiind, se pare, în cele din urmă convins să accepte rolul de chiar Sam Spiegel.

Elia Kazan

Scenă din film - prim plan cu Karl Malden, Marlon Brando şi Eva Marie Saint.

Despre subiectul filmului, nu cred că ar avea rost să scriu prea multe aici, fiind, probabil, una din cele mai cunoscute producţii americane, aşa că dacă nu aţi apucat încă să îl vedeţi, vă încurajez să o faceţi. În schimb, aş dori să profit de faptul că am abordat un film cu tematică aşa-zis "muncitorească", pentru a vă propune un scurt moment de respiro, în care să aruncăm o privire asupra modului în care imaginea muncitorului a fost reflectată, de-a lungul timpului, în grafica românească. Pentru aceasta, mă voi folosi de volumul lui Dan Călin, “Imaginea muncitorului în grafica românească”, apărut la Editura Meridiane, în 1982. Intenţiile artistice ale autorului sunt clarificate încă din prefaţa volumului:

Studiul nostru, abordând istoriografic şi iconografic arta socialistă (n.n. din păcate, nu avem cum să evităm acest cuvânt şi nici abordarea centrată în jurul acestuia, mai ales într-o lucrare apărută înainte de 1990) îşi propune o limitare a problematicii la acele exemple care conţin în câmoul imaginii figura muncitorului – nucleu tematic şi argument vizual major […] Aceasta este de natură să dea un cadru de referinţă repertorierii elementelor ce caracterizează apariţia imaginii muncitorului în grafica românească.

Fără să mai zăbovim, să vedem câteva imagini preluate din volumul amintit. Menţionez că am selectat acele fotografii cu un conţinut ideologic cât mai redus, din două motive: pe de-o parte, pentru a nu fi acuzat de o anumită orientare politică - de stânga - iar pe de altă parte, pentru a ne menţine în linia generală a articolului. Dacă aveţi sugestii sau comentarii nu ezitaţi să mi le faceţi cunoscute!