"Noaptea iguanei" (John Huston), 1964

Să admitem că aţi citit deja câteva piese de-ale lui Tennessee Williams iar printre acestea, s-a întâmplat să se numere şi “Noaptea iguanei”. Bun. Lectura a fost interesantă şi asta pentru că fără discuţie aţi avut în mână unul din cele mai bune texte dramatice ale americanului (considerat, nu întâmplător, ultimul său mare succes). Cu puţin noroc, aţi identificat şi “acea” particularitate, acel “ceva” care conferă o notă aparte piesei în raport cu celelalte ale autorului. Deznodământul...Ei bine, da, în “Noaptea iguanei” suntem răsfăţaţi cu un final croit într-o cheie optimistă, demers totalmente opus acelui tragism insurmontabil din “Pisica pe acoperişul fierbinte” sau “Un tramvai numit dorinţă”.

Să mergem mai departe...Într-o zi, un bun prieten vă povesteşte ultimul lungmetraj pe care l-a văzut la cinema şi, aproape involuntar, atenţia vă este reţinută de numele filmului: “Noaptea iguanei”. Nu este o coincidenţă! Sinapsele se pun în mişcare, creierul începe să toarcă şi, asemenea unei maşinării trecute pe pilot automat, începe să descuie şi să tragă din memorie “acel” sertăraş unde aveați fişată piesa. Curiozitatea stârnită este atât de zdravănă, încât în aceeaşi seară ajungeţi acasă cu un dvd în geantă...da, exact, un dvd cu “Noaptea iguanei”. Îl introduceţi în aparat şi în cele câteva minute de repaos de dinaintea revărsării imaginilor, vă calibraţi mental “ştacheta” peste care urmează să “săriţi”, încercând să vă imaginaţi cam cum ar trebui să arate dramatizarea. După vizionare, concluzia inevitabilă la care veţi ajunge va fi aceasta: între cele două – carte şi film – există diferenţe deloc de neglijat!

Maxine (Ava Gardner) și Shannon (Richard Burton)

Filmul conţine suficiente momente pe care nu le vom regăsi în piesa lui Williams...John Huston (regizor, scenarist) şi Anthony Veiller (scenarist) au rescris substanţial scenariul lungmetrajului. Pe alocuri, procesul a fost atât de intens, încât aproape o treime din film, mai exact toată acţiunea prealabilă sosirii protagoniştilor la Costa Verde, a fost complet “născocită”...Nici nu este de mirare că lucrurile au stat aşa, dacă ne gândim la perioada în care Williams a schiţat primul prototip al piesei: anii ‘40. Altă epocă, alte angoase, alte personaje. Era firesc ca prezenţa naziştilor şi petrecerea lor tălâmbă din piesa originală să fie considerată pe de-a-ntregul superfluă 20 de ani mai târziu. Pentru a fi total oneşti faţă de Williams, trebuie spus că respectivul episod nu era, nici în “economia” iniţială a piesei, mai mult decât un intermezzo fugar, fără implicaţii profunde asupra dezvoltării narative. Mai degrabă, un divertisment umoristic, în măsura în care apelativul “ludic” poate fi asociat acestui episod (în esenţă tragic)...

Într-o anumită măsură, “Noaptea iguanei” nu este altceva decât o versiune romanţată a experienţei trăite de Williams în Mexic, cu douăzeci de ani înainte de a scrie piesa. O să citez din “A summer of discovery”, fragment inclus şi în memoriile lui Williams (în limba română, “Memoriile unui bătrân crocodil”, Editura Minerva, 2009):

“Atunci am descoperit nu numai faptul că tânjeam să trăiesc, dar şi că acele lucruri care sunt cu adevărat importante în viaţă se plasează <dincolo> de interesele noastre cele mai meschine...alegoric vorbind, e ca şi când ne-am putea elibera din cămăruţa strâmtă în care am locuit până atunci, şi ne-am putea aşeza pe o verandă spaţioasă, undeva la întretăierea cerului cu plaja mării...aşezaţi languros într-un chaise longue”.

Tennessee Williams

Pentru cei care nu au văzut “Noaptea iguanei”, citatul de mai sus este din start perceput cu o plasticitate şi o expresivitate considerabil reduse. Dacă veţi avea însă curiozitatea de a vedea filmul, veţi descoperi alegoria de mai sus transpusă în realitate într-un mod aproape perfect. Din nou, geniul lui Huston, care a reuşit să găsească în hotelul Maxinei (Ava Gardner) nici mai mult nici mai puţin decât locaţia onirică imaginată de Williams! De aceea, deloc întâmplător, în jurul acestei locaţii pendulează întreaga “acţiune” a filmului. Am adăugat ghilimelele pentru a se înţelege “pseudo”, deoarece forma predilectă de exprimare a personajelor pare să fie mai degrabă una bazată pe monolog decât pe dialog, pe meditație interioară, decât pe dinamică scenică.

Şi fiindcă a venit vorba de personaje, iată: preotul caterisit Shannon (Richard Burton), Nonno, un estet, despre care s-ar putea afirma cu ușurință că este cel mai bătrân poet practicant din lume (Cyril Delevanti), Hannah, nepoata celibatară a acestuia (Deborah Kerr) şi Maxine, sordida proprietară a hotelului (Ava Gardner). Cum ajung să se întâlnească cele patru personaje în locaţia menţionată, aproape că nici nu mai contează. În schimb, este esenţial să stabilim intenţia tematică a cuplului Williams/Huston. Iată ce spunea Williams într-un interviu din Theater Arts (ianuarie 1962): “tema acestei drame este despre cum poţi continua să trăieşti după ce ai ajuns deja la graniţa disperării”.

Charlotte (Sue Lyon), Hannah (Deborah Kerr), Maxine și Shannon

Mai jos reproduc o conversație între Hannah şi reverendul Shannon, două personaje cheie ale lung metrajului. După părerea mea (şi nu numai), această secvență conţine chintesenţa ideatică a peliculei și reprezintă, practic, un microunivers care transcende întregul film.

Hannah și Shannon

Hannah: Problema ta, domnule Shannon, nu este alcoolul.

Shannon: Care este problema mea, domnişoară Jelkes?

H: Cea mai veche dintre toate problemele – nevoia de a crede în ceva sau în cineva – aproape în orice – aproape în oricine...

S: Vocea ta pare lipsită de speranţă atunci când îmi vorbeşti despre lucrurile astea.

H: Nu, nu sunt disperată. De fapt, am descoperit ceva în care să cred.

S: Ceva cum ar fi...Dumnezeu?

H: Nu.

S: Dar ce?

H: Bariere între indivizi care se năruie, astfel încât aceştia să poată rezona unii cu alţii, chiar dacă asta s-ar întâmpla doar o singură noapte...

S: Aventuri de-o noapte, da?

H: O noapte...comunicarea dintre ei, aşezaţi pe o verandă...în afara cămăruţelor lor înguste, domnule Shannon.

S: Deci nu te referi la o relaţie fizică...

H: Nu.

S: Şi apoi?

H: Un pic de compasiune între cei doi, dorinţa de a se ajuta pentru a trece peste nopţi cum este aceasta.

După cum s-au exprimat unii critici, referindu-se la scena anterioară, seninătatea lui Hannah reuşeşte să îl calmeze pe tumultosul reverend, în acelaşi timp în care “laicitatea” acestuia o ajută pe ea să se elibereze de senzaţia de anxietate. Dincolo de diversitatea interpretărilor şi formulele stilistice uzitate, este indiscutabil că de ambele personaje atârnă greu nişte “tare” rămase în suspensie, nesoluționate, fie spirituale (în cazul lui Shannon) fie emoționale (Hannah). Pentru Huston, remediul acestor dileme nu este o “nucă” imposibil de spart și de aceea, în continuarea dialogului dintre Shannon și Hannah, se grăbește să sugereze și o soluție problemei: anduranţa în faţa greutăţilor, voinţa de a reuşi, plus credința în ceva, în orice, cu condiția să îți ofere o minimă motivație pentru a merge mai departe.

Deși drama personajelor se amplifică odată cu avansarea narațiunii iar la un moment dat problemele chiar par a deveni insurmontabile (a se vedea, de exemplu, criza prin care trece Shannon), finalul aruncă în aer tușele pregnante de pesimism, tensiunile acumulate se eliberează aproape imperceptibil iar protagoniștii regăsesc, cel puțin aparent, premisele de a se împăca cu ei înșiși. Nonno reușește, în cele din urmă, să termine poezia, deși fizic, pentru el acesta este capătul drumului, Hannah decide să-și continue călătoria inițiatică pe “patru meridiane”, dar nu mai înainte de a contribui decisiv la mântuirea preotului, asemeni unui Iisus ambulant, Shannon renunță la cariera de ghid turistic și decide să-și continue viața alături de Maxine, în paradisul fertil situat la “întretăierea cerului cu apa mării”.

În final, două-trei cuvinte despre titlul filmului și semnificația acestuia. Metafora iguanei nu este deloc dificil de interpretat. Cu puțină atenție și perspicacitate, ne vom da seama destul de repede că în toate scenele în care apar, iguanele sunt maltratate (fie animalele chinuite de copii pe marginea șoselei, fie iguana legată cu sfoară la Costa Verde). Devine, prin urmare, facil să asociem suferința acestor animălașe cu cea a protagoniștilor. O metaforă. Abia în final, odată cu mântuirea protagoniștilor, iguana va fi eliberată. Din acel moment, nu mai este necesar ca aceasta să fie încarcerată și chinuită. Comentând această metaforă, Tennessee Williams spunea:

 

“Da, iguana este un simbol...încercăm însă să nu îi dăm proporții exagerate...Nu este un simbol al vreunuia din personaje, mai degrabă am putea spune că este reprezentativă pentru întreaga umanitate”. (interviu în The New York Times, 24 decembrie 1961).