Musical-urile de la Hollywood ale lui Ernst Lubitsch

La scurt timp după moartea (1947) lui Ernst Lubitsch, Jeanette MacDonald declara următoarele:

Pe platoul de filmare își dădea adevărata măsură a artei sale, fără a cădea, însă, în păcatul patetismului. Am cunoscut foarte mulți regizori care l-au admirat și au încercat să îl imite în propria carieră. Pentru mine, a fost cel mai bun editor cu care am lucrat vreodată. Editarea o făcea direct pe platoul de filmare – filma numai ceea ce îl interesa. Întotdeauna, vizualiza scenariul exact în forma în care dorea să fie transpus pe ecran și nu îmi amintesc să fi întâmpinat vreodată probleme. Scenariile se regăseau, cu un mare grad de precizie, în filmele sale.

Firește, despre Lubitsch s-a scris mult și de multe ori au făcut-o nume mult mai consacrate (regizori, critici de film etc.) astfel încât, cel puțin la prima vedere ar putea părea curioasă alegerea citatului anterior, aparținând unei actrițe (probabil) mai puțin cunoscute în România. Răspunsul la această întrebare îmi permite să mă apropii însă de subiectul articolului, respectiv colecția de musical-uri Hollywood-iene strânse de curând laolaltă de cei de la Criterion, sub titulatura Eclipse: “Lubitsch musicals”. Colecție ce o are ca protagonistă principală tocmai Jeannette MacDonald, care contabilizează trei (din cele patru) roluri principale. 

Renumit ca unul din pionierii filmului mut (cu altă ocazie, voi reveni asupra acelei perioade din cariera germanului), dar considerat și unul din “reformatorii” filmului de comedie de la Hollywood (să ne amintim de “Trouble in paradise”, “The shop around the corner” sau “To be or not to be”), Lubitsch s-a încăpățânat să își pună amprenta și asupra altui gen: musical-ul. După apariția sonorului în filmul de cinema și impulsionat de apetitul în creștere al publicului pentru acest gen de filme, Lubitsch s-a gândit să pună laolaltă pasiunea lui pentru operetă (europeană) și arta cinematografică desăvârșită (inclusiv imensul talent pentru filmul de comedie), pentru a crea aceste mici bijuterii: “The love parade” - 1929, “Monte Carlo” - 1930, “One hour with you” - 1932, “The smiling lieutenant” - 1931. Patru motive de bună dispoziție și imersiune plină de satisfacții într-o perioadă “mondenă” demult apusă.

Actorii prezenți pe frontispiciul celor patru pelicule sunt nume de calibru greu ai acelei perioade și pentru a vă convinge de aceasta, este, cred, suficient să îi amintesc: Maurice Chevalier (admit că perioada Hollywood-iană a acestuia îmi era aproape în totalitate necunoscută), Jeanette MacDonald, Claudette Colbert, Miriam Hopkins.

Maurice Chevalier și Jeanette MacDonald

Claudette Colbert

Miriam Hopkins

Odată cu introducerea sunetului, în anii 1920, totul părea posibil la Hollywood. Studiourile erau nerăbdătoare să pună în valoare noua descoperire și ce părea mai potrivit pentru a face aceasta decât realizarea de musical-uri? Primele încercări în acest sens au fost destul de primitive, actorii fiind pe scenă și interpretând cântecele în fața camerei de filmat: “The Broadway melody” și “Gold diggers of Broadway”, ambele din 1929, sunt două exemple. Pentru a supraviețui, musical-ul avea nevoie de o îmbinare mai organică a formei cu conținutul.

În acest context, la Hollywood, își face apariția, în 1922, regizorul german Ernst Lubitsch, care deja bifase pe cartea de vizită o impresionantă carieră la Berlin. Treptat, Lubitsch devine din ce în ce mai cunoscut, abordând comedii romantice a căror acțiune este plasată în Europa. Cu toate acestea, filmul său “Eternal love”, din 1929, nu se bucură de succesul scontat, în mod similar celorlalte producții care nu adoptaseră, încă, noua tehnologie (sunetul). Lubitsch încheie un contract cu Paramount (înainte lucrase pentru Warner Bros.), având șansa să se "reinventeze" în cinematograful cu sonor, abordând un gen total nou pentru el (și chiar și pentru Hollywood la acea vreme) – musical-ul. Deși astăzi ni-l reamintim mai ales pentru comediile romantice realizate ulterior, nu trebuie să uităm, (sau să ignorăm) această perioadă importantă a carierei lui.

Se poate spune că teatrul curgea prin sângele lui Lubitsch: prima parte a carierei și-o petrecuse ca performer în trupa lui Max Reinhardt și avusese întotdeauna o atracție aparte pentru poveștile comice romantice de genul celor de la opereta din Viena, în care muzica purta mesajul narativ într-un mod la fel de natural ca însuși dialogul. Lubitsch a adaptat pentru marele ecran acest stil, în primul său film cu sonor - “The love parade” (1929), primul musical cu o acțiune narativă coerentă.

Max Reinhardt

Pentru a avea succes, cinematograful cu sonor a necesitat, în același timp, și utilizarea unor actori adaptați noilor cerințe, la care gestica și calitățile vocale să se îmbine în modul cel mai firesc. Pentru “The love parade”, Lubitsch i-a ales pe Maurice Chevalier (se afirmase la Folie Bergere, în Paris) și Jeanette MacDonald, o debutantă de doar 26 de ani din Philadelphia.

Deși “The love parade” a fost un succes, atât critic, cât și comercial – primind șase nominalizări la cea de-a treia ediție a Premiilor Academiei, inclusiv pentru cel mai bun regizor, actor și cel mai bun film – Lubitsch nu s-a lăsat pe tânjeală. Paramount dorea să capitalizeze succesul înregistrat, astfel încât, după un intermezzo cu “Paramount on Parade” (1930), Lubitsch a realizat “Monte Carlo” (1930) care, în pofida obiecțiilor ce pot fi ridicate din perspectiva pe care o avem astăzi, a reușit să împingă genul musical către noi direcții.

Fără aportul lui Maurice Chevalier (care profita de succesul anterior, realizând alte filme la Hollywood, cum ar fi “The big pond” sau “The playboy of Paris”, ambele în 1930), Lubitsch l-a ales pe britanicul Jack Buchanan în rolul protagonistului, contele Rudolph Farriere. Deși Buchanan nu s-a ridicat la nivelul lui Chevalier, Jeanette MacDonald a văzut în această oportunitate șansa de a nu mai fi eclipsată de charisma excepțională a francezului, încercând să se impună ca divă sexy a Hollywood-ului, în rolul contesei Helene. Călătoria acesteia către Monte Carlo, în acordurile melodiei “Beyond the blue horizon”, este însoțită de un montaj inteligent realizat de Lubitsch, o dovadă a potențialului enorm de expresie al musical-ului. Iată ce spuneau criticii: “Trenul accelerează iar semnalul sonor, sunetul roților și celelalte zgomote ale angrenajului acompaniază în modul cel mai firesc melodia interpretată de Helene…o adevărată atingere de geniu din partea lui Lubitsch”.

Jack Buchanan

“Monte Carlo” marchează și prima colaborare a lui Lubitsch cu Leo Robin, ale cărui versuri se mulează perfect sensibilității artisitice pe care dorea să o exprime regizorul german.

Cel din urmă musical realizat de Lubitsch pentru Paramount, “One hour with you” (1932) a fost, asemenea, predecesorilor săi, privit cu entuziasm și gratulat cu numeroase nominalizări la premii. Până la această dată, Lubitsch devenise unul din reperele regizorale de la Hollywood iar contractul pe care îl încheiase cu Paramount urma să expire în 1932. Din acest motiv, casa de producție americană încerca să profite la maxim de acesta. De aceea, în paralel cu lucrul la drama “The man I killed”, lui Lubitsch i s-a cerut să îi supervizeze pe Maurice Chevalier și Jeanette MacDonald în comedia muzicală “One hour with you”, ce urma a fi regizată de foarte tânărul George Cukor. 

George Cukor, asistent de regie la "One hour with you"

Atunci când s-a apucat de filmat, Lubitsch s-a declarat nemulțumit de ceea ce făcuse până atunci Cukor, considerând că acesta nu reușea să extragă la maxim potențialul comic din scenele deja filmate. Chevalier s-a raliat poziției lui Lubitsch, considerând că îndrumarea de care beneficiase din partea lui Cukor era “prea generală, nespecifică”. La prima vizionare a peliculei, pe ecran era scris: “O producție Ernst Lubitsch”, sub care era menționat “Regizor: George Cukor”. Protestele lui Lubitsch, care a considerat că este nedreptățit de această formulare (dat fiind aportul regizoral extrem de consistent pe care îl adusese), l-au determinat pe Cukor să îl dea în judecată (pentru a-și conserva câștigurile materiale pe care ar fi urmnat să le încaseze), pierzând, însă, procesul. Așa încât, în varianta finală, Lubitsch este creditat ca regizor iar Cukor, asistent de regie.

După “One hour with you”, Lubitsch a mai regizat un singur musical, “The merry widow” (pentru MGM), Hollywood-ul intrând într-o perioadă în care atracția nu mai putea fi cu ușurință captată de acest gen de filme. În 1935, Lubitsch a fost numit director de producție la studiourile Paramount; deși va rămâne în această poziție un singur an, a fost dovada recunoașterii profesionale de care s-a bucurat la Hollywood și un testament al rolului vital pe care l-a jucat în popularizarea filmului cu sonor.