Iosif Ivanovici s-a născut în Timişoara, în 1845 și a decedat 57 de ani mai târziu. Este cunoscut îndeobşte pentru valsul “Valurile Dunării”, însă ar fi o greşeală impardonabilă să ignorăm celelalte compoziţii ale sale, în condițiile în care Ivanovici nu a fost un “one-hit man”. Dimpotrivă, majoritatea pieselor compuse de el se remarcă printr-o muzicalitate caldă, plăcută, deloc stridentă, care, asociată predilecţiei compozitorului pentru muzica clasică de divertisment (am putea, oare, să o denumim “clasică uşoară”?), i-au atras rapid şi definitiv apelativul “Strauss”. Ca dovadă, faima de care s-a bucurat pe plan mondial nu a putut fi egalată nici până azi (nu întâmplător Wikipedia consideră “Valurile Dunării” drept una din cele mai cunoscute melodii româneşti din toate timpurile).
Ajuns în acest punct, trebuie să fac un artificiu pentru a re-canaliza discuţia spre ceea ce ştiu că aşteptaţi cu interes şi anume, clarificarea legăturii dintre Ivanovici şi film. Până îmi vine vreo idee interesantă, poate chiar salvatoare, o să vă ţin un pic de vorbă, spunându-vă că Josef von Sternberg a folosit “Valurile Dunării” în coloana sonoră de la “Dishonored” (1931), film în care Marlene Dietrich mima în câteva rânduri interpretarea la pian a piesei. Regăsim ulterior melodia lui Ivanovici în “The Jolson story” (1946) şi în sequel-ul “Jolson sings again” (1949). Să nu uităm, fireşte, nici de Liviu Ciulei (am mai scris despre domnia sa aici, unde puteţi găsi şi o înregistrare audio), care a folosit melodia în filmul omonim din 1959. Au urmat “Mayerling” (1968), “Falling in love again” (1980), “Avalon” (1980), “Payback” (1999) şi, în 2000, “Father and daughter”, filmul animat realizat de olandezul Michael Dudok De Wit (cu care a obţinut, în acelaşi an Academy Award-ul pentru cel mai bun scurt metraj). Vă mai amintiţi? Probabil că nu, în general tipul acesta de secţiune competiţională este puţin populară, prin urmare, complet ignorabilă. Şi, în sfârşit, iată-mă ajuns acolo unde, de fapt, am dorit să ajung încă de la început. Dacă nu aţi avut ocazia să vedeţi filmul lui De Wit în 2000, ce-ar fi să sacrificaţi acum 9 minute şi jumătate, pentru a vă întoarce în timp? Un singur lucru vă rog: nu deveniţi sentimentali! Sau, până la urmă, de ce nu?
0 comentarii:
Post a Comment