"Mania" [1918], copie restaurată, gata de proiecţie!

Deoarece îmi desfăşor activitatea "de bază" într-un domeniu înrudit cel mult tangenţial cu cinematografia, veţi ierta, sper, unele din naivităţile expuse pe blog (mă străduiesc, pe cât posibil, să le reduc numărul şi frecvenţa de apariţie). Nu ştiu sigur de ce, dar am avut tot timpul impresia că aş fi lansat o asemenea naivitate într-o postare dedicată maestrului Liviu Ciulei, în care trăgeam un semnal de alarmă cu privire la calitatea precară a restaurării [de către ANF] a peliculei “Pădurea spânzuraţilor” (pentru clarificarea unor detalii, puteţi revedea acea postare, aici). Deşi am încercat să las în urmă acel episod, o iniţiativă recentă a arhivei de filme din Polonia mi l-a readus în memorie. Şi, cu această ocazie, am realizat că ceea ce spusesem atunci, ar putea, ex-post, să se dovedească a fi fost ceva mai mult decât o simplă naivitate. Poate chiar un adevăr…Dar haideţi să vedem despre ce e vorba.

Sursa: Library and Archives Canada

Încercând să dibuiesc câte ceva într-o limbă mai deloc familiară (poloneza), am aflat că pe la începutul lunii martie 2011, Ministerul Culturii şi Arhiva de filme din ţara vecină au demarat un proiect de promovare în 10 capitale europene a unei pelicule din 1918, având-o ca protagonistă pe celebra actriţă de origine poloneză Pola Negri (pe numele adevărat, Apolonia Chałupiec). Titlul filmului: “Mania – destinul unor lucrători din fabrica de ţigări”. 

Deşi filmul a fost produs de o casă germană (Ufa) şi în pofida reticenţei unor nume mari ale cinematografiei poloneze (Andrzej Wajda, Krystyna Zachwatowicz, Krzysztof Zanussi etc.), pe motiv de “calitate artistică îndoielnică a peliculei”, autorităţile au rămas neclintite şi au decis să ducă proiectul până la capăt. Asta cu atât mai mult cu cât 2011 este anul în care Polonia asigură, în perioada iulie-decembrie, preşedinţia rotativă a Consiliului Uniunii Europene şi, ca ţară care se respectă, a ţinut morţiş să-şi facă publicitate (în sensul bun al cuvântului!) folosindu-se de acest film. 

Afişe istorice ale filmului

Scopul final: pe de-o parte, recuperarea unei pelicule cu valoare istorică incontestabilă (indiferent de criticile, posibil numeroase, care i s-ar putea aduce) iar pe de altă parte, realizarea proiecţiilor itinerante menţionate anterior. Deşi iniţial lista includea 10 oraşe europene, Ministerul Culturii din Polonia a decis ulterior reducerea finanţării, astfel încât au rămas pe listă: Varşovia, Berlin, Paris, Madrid, Londra şi Kiev. Chiar şi în fomula comprimată, pare un un tur de forţă impresionant, nu-i aşa?

Pentru cititorii care accesează blogul din una din aceste locaţii, menţionez datele la care vor putea vedea filmul: Madrid (29.IX), Londra (13.X), Kiev (29.X) şi Berlin (8.XI). Am eliminat din listă Parisul şi Varşovia, deoarece filmul fiind deja proiectat acolo în prima parte a lunii septembrie.

Lung metrajul prezintă povestea de dragoste dintre Mania (aka Pola Negri, lucrătoare în fabrica de ţigări) şi compozitorul Hans, de care fata se simte atrasă în parte şi datorită fascinaţiei pe care o resimte faţă de muzică. Atunci când o vede dansând, cea de-a treia piesă a triunghiului amoros, bogătaşul Morelli, se îndrăgosteşte pe loc de Mania şi îi propune să devină amanta lui, nu fără a-i promite, în schimb, finanţarea punerii în scenă a noii opere compuse de Hans. Pusă în faţa unei alegeri dificile, Mania se hotărăşte să îl susţină până la capăt pe Hans, chiar dacă alegerile pe care le va face se vor dovedi în final încărcate de un mare dramatism. 

 

Vorbim aici de unul din primele filme “internaţionale” ale Polei Negri şi primul la casa de producţie Ufa. Anterior, între 1914 şi 1917, aceasta lucrase la 9 filme în Polonia iar după ce a ajuns în Germania (în 1917), a colaborat şi cu studioul Saturn-Film AG. Va rămâne, însă, fidelă companiei Ufa până în 1922, după care se va muta la Hollywood, continuând să joace în filme mute. În fine, în ultima parte a carierei îşi extinde colaborarea cu case de producţie din Franţa şi Germania (la care se adaugă şi cele din SUA), realizând inclusiv filme de lung metraj sonorizate.

Paul Leni

 “Mania” a fost turnat în Berlin într-o perioadă agitată politic (să nu uităm, 1919 este anul în care a fost creată republica de la Weimar), însă adevărurile prezentate în film sunt unele absolut universale. Atrag în mod deosebit stilul narativ alert, caracterele portretizate, precum şi modul novator în care a fost filmat. Împreună, toate acestea transformă “Mania” într-o relicvă extrem de valoroasă a cinematografiei, un “must have” al perioadei. Dacă adăugăm şi contribuţia de scenarist a lui Paul Leni, unul din viitorii exponenţi ai expresionismului german în cinema, avem o imagine mai completă a valorii reale a peliculei.

Regizorul filmului este Eugen Illés (pe numele real Jenö Illés), născut în Ungaria, la Debrecen, în 1877. După ce a studiat pe tărâm natal ştiinţe, muzică şi filozofie clasică, în 1905 se mută în Germania. La început, colaborează cu revista Berliner Tageblatt, însă treptat se apropie de lumea filmului, astfel că în 1911 este numit manager al filialei locale a celebrei case Pathé. În 1912 îşi începe colaborarea, mai întâi ca operator, apoi şi de regizor, cu compania berlineză Duskes GmH. În această din urmă calitate a lucrat cu Pola Negri la două lung metraje, cel de-al doilea fiind realizat tot în 1918: “Der gelbe schein”. În 1927 se va reîntoarce în Ungaria.

Restaurarea peliculei

Considerat multă vreme ca definitiv pierdut, filmul a fost redescoperit într-o colecţie privată şi achiziţionat, în 2006, de Arhiva Naţională de Filme. Datorită stadiului avansat de degradare, decizia de a-l restaura a fost una absolut logică.

Prima etapă a procesului de restaurare a vizat banda de celuloid. O astfel de operaţiune este necesară pentru a pregăti originalul pentru scanarea digitală. În această etapă au fost remediate suprapunerile de peliculă şi, acolo unde s-a putut, s-au refăcut şi perforaţiile. În plus, a fost înlăturat praful de pe diapozitive. Apoi, banda a fost segmentată şi scanată cu ajutorul unui aparat special, dedicat acestui tip de filme. 

Tehnologia de scanare poate fi împărţită în două categorii: “la umed” şi “la uscat”. Cronologic, prima oară se aplică scanarea “la uscat”, pentru a evita deteriorarea structurii delicate a peliculei. Apoi, se fac teste de compatibilitate a acesteia pentru o potenţială scanare “la umed”. În cazul “Maniei”, a fost posibilă şi scanarea “la umed”. Metoda constă în acoperirea peliculei cu lichid, cu rolul de a diminua fenomenul de refracţie a luminii în zona de contact dintre emulsie şi suprafaţa scanerului, pe măsură ce banda este trecută prin maşină. În acest fel, micile imperfecţiuni ale peliculei re-devin vizibile. De menţionat că scanerul este primul de acest fel din Polonia şi între cele (doar) 3 existente la nivel mondial. 

Cele 87.000 de cadre ale filmului au fost înregistrate în format DPX (Digital Picture Exchange), ulterior fiind trimise către laboratoarele de restaurare, montaj şi corecţie a culorilor.

În timpul restaurării digitale, fiecare cadru este analizat cu ajutorul unui program special, ce apelează la tehnici care fac posibile stabilizarea filmului şi înlăturarea “tremurăturilor”. În acest fel, filmul dobândeşte o stabilitate apropiată de cea originală, produsă de camera de filmat. În următoarea etapă sunt înlăturate petele persistente de praf, sunt stabilizate punctele de conexiune şi remediate crăpăturile. 

În porţiunile în care s-a pierdut peliculă, se realizează o interpolare, folosind informaţia din zonele apropiate elementului lipsă. Cele mai frecvente probleme întâlnite în această etapă sunt fie zgârieturile orizontale (datorate de cele mai multe ori, împăturării necorespunzătoare a rolei de film), fie cele verticale (acestea provin de la aparatele de proiecţie folosite şi sunt, în general, mai dificil de înlăturat). Aceste probleme ale peliculei sunt vizibile la vizionare fie sub forma unor dungi de culoare albă (în cazul în care erorile au fost copiate de pe varianta negativă), fie negre (dacă pozitivul filmului a fost alterat). Urmează apoi corecţiile de densitate şi cele de culoare (acestea din urmă se aplică în cazul filmelor color).

În cele din urmă, se trece la montaj, etapă în care cadrele sunt aranjate în ordinea logică a acţiunii filmului. Procesul are loc printr-o colaborare atentă cu experţii în film şi/sau utilizarea unor surse adiţionale (de exemplu, subtitrările). În cazul “Mania”, o astfel de operaţiune nu a fost necesară, filmul neavând probleme de fragmentare.

Ca să revin la retorica de la începutul articolului, oare când vom vedea şi în România pelicule restaurate sau, cel puţin, transpuse digital în condiţii de calitate bune (sau, de ce nu, foarte bune!)? Oare noi nu avem cu ne mândri?