Cu siguranţă nu sunt persoana potrivită pentru a explica de ce ne comportăm în felul în care o facem. Auzim prea des fraze descărcate de orice conţinut, perimate de reiterarea la nesfârşit a unor aceleaşi clişee, propoziţii care ne străbat, fără însă să mai fie capabile să ne zgândăre în vreun fel curiozitatea. De unde atâta superficialitate? Sincer, nu ştiu şi nici nu mă cred măcar în stare să propun o ipoteză de lucru plauzibilă. Îmi recunosc neputinţa. Şi, cu toate astea, faptul în sine există, nu îl pot şi nu îl putem nega. Este, dacă vreţi, o cifră, o realitate statistică.
Când am pornit la drum cu acest blog, nici nu-mi trecea prin minte că am altceva de făcut decât să scriu şi să postez. În afară de asta aş mai fi putut, cel mult, să port mici conversaţii cu cititorii, fie în spaţiul public al blogului, fie într-unul mai personal, după caz. Oricât aş fi încercat în ultimele luni să mă joc cu cifrele de audienţă ale blogului, făcându-vi-le vouă (dar şi mie) cunoscute, refuzam cu încăpăţânare să realizez ce potenţial uriaş şi, mai ales, în ce direcţie neaşteptată m-ar fi putut îndrepta toate acestea. Ieri am aflat. Într-o zi deloc egală oricărei alteia, stăteam încremenit în faţa ecranului calculatorului, forțat să recunosc că un blog poate fi un barometru şi a altceva decât nişte nenorocite de cifre de audienţă. Că ar putea fi, de pildă, un barometru al apucăturilor noastre demenţiale, exersate cu atâta dezinvoltură, oră după oră şi zi după zi, încât au ajuns azi să ne definească aproape în totalitate. Puţini sunt cei care mai au tăria de a li se împotrivi. Şi în faţa acestor câţiva, mă înclin în modul cel mai respectuos.
Nu mi-e teamă să înfierez o parte a cititorilor blogului, mai ales atunci când ştiu sigur că m-am trezit cu ei din pură întâmplare iar şansele să mai calce pe-aici sunt minuscule. Contingentul de curioşi care ne-au trecut pragul în funesta zi de 25 octombrie (în contextul tragicei ştiri despre domnul Liviu Ciulei) a fost atât de numeros, încât a reuşit două lucruri deodată: pe de-o parte, a doborât, aş spune cu multă lejeritate, toate recordurile de audienţă trecute în dreptul blogului iar pe de alta, mi-a asmuţit curiozitatea, în încercarea de a depista articolul (sau articolele) care suscitase(ră) un asemenea interes. Era vorba de un articol despre domul Liviu Ciulei, re-link-uit într-o postare publicată ieri. De altfel, dorința de a atrage atenția asupra acestui articol (în esență, un strigăt de disperare al regizorului) s-a dovedit de-a dreptul inutilă, în condițiile în care Google îi ajutase deja pe acești "intruși" (să îi numesc, oare, <barbari>?) să ajungă la articolul cu pricina.
Ce m-a îngrijorat cu adevărat a fost că după boom-ul din 25 octombrie, cu ţintă foarte precisă pe articolul menţionat (de altfel, cam singurul din blog în care vorbesc cu preponderenţă de domnul Ciulei), astăzi, 26 octombrie, traficul a scăzut dramatic iar punctările aceleiaşi referinţe s-au rarefiat vizibil. Un interes de o zi, cam tot atât cât a ținut știrea respectivă capul de afiș. Nu regret că mi-a scăzut traficul, oricum nu mizam pe acești "rătăciți". Mă declar însă cu tărie împotriva acestui model de consum cultural de tip "conjunctural", senzaţionalist, promovat în doze de-a dreptul nesimțite de mass-media. Chiar dacă asta înseamnă, implicit, o revoltă împotriva propriilor cititori (fie aceștia și numai ocazionali), mi-o asum în totalitate.
