Mi-aș fi dorit din tot sufletul să văd filmul de mai jos iar la sfârșitul lui, să revin la realitate fără nicio sincopă, așa cum am făcut-o de fiecare dată când "lanterna magică" m-a purtat în lumea minunată a filmelor de ficțiune. Din păcate, de data aceasta, "dezvrăjirea" nu a fost posibilă. O spun cu părere de rău, însă nu pentru mine, un simplu spectator, o cantitate neglijabilă, ci pentru aceia care ar fi putut fi protagoniștii filmului, dar care nu au mai apucat...
Ceea ce simt acum este o senzație de durere, aproape viscerală, pe care cu greu o pot controla, cu atât mai puțin estompa. Îmi permit să fac aceste comentarii pentru că acum 7 ani, am avut ocazia (poate) unică, să petrec 5 săptămâni în Japonia și am avut privilegiul să îi cunosc pe japonezi. De fapt, aceasta este amintirea care s-a întipărit cel mai bine în memorie din toată vizita mea în arhipelag: NU clădirile înalte, autostrăzile netede ca în palmă și tehnologia de ultimă oră, ci simplitatea și bunătatea - cel puțin asta am simțit eu - oamenilor de acolo. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat și mă gândesc la ei, în speranța că lucrurile se vor putea remedia cu prețul a cât mai puține pierderi inutile de vieți.
0 comentarii:
Post a Comment