Godard şi Truffaut, "Doi din noul val"

“M
“i-a plăcut mult, mai ales imaginea trenului intrând în gară la Cannes, în 1950 (n.n. 1959). Parcă vedeam nişte vechi fotografii, atinse de patina vremii. În orice caz, nu cred că între timp a mai existat vreun regizor care să egaleze performanţele atinse în cinema de Truffaut şi Godard”.

Presupunând că nu v-aţi dat seama, citatul de mai sus nu este opinia-epilog a vreun critic de film la finalul documentarului “Deux de la vague”, proiectat ieri seară la Institutul Francez din Bucureşti. Dimpotrivă, este ceva cu mult mai puţin sofisticat şi mai profan decât atât: opinia unuia din cei patru (sic!) spectatori prezenţi în sală, recte o doamnă trecută binişor de 40 de ani, cu o pronunţată dispoziţie melancolică.  În cazul domniei sale, nu firul narativ pare să fi fost punctul forte al documentarului, ci mai degrabă imaginile de epocă şi filmările "vintage", selectate cu vădită atenţie de Emmanuel Laurent, regizorul-autor al peliculei.

Într-adevăr, filmul poate fi “desferecat” folosind chei cu mărimi şi canelaturi felurite, de la cele brute şi difuz conturate aparţinând mai puţin cunoscătorilor în ale cinematografiei (cazul doamnei...), până la cele “profesioniste” şi sofisticate ale cinefililor sau criticilor de film. Spun asta deoarece documentarul reţine ca într-o cuşcă, cu unicul scop de-a o prezenta spectatorilor, o “menajerie” extrem de diversă de personaje, unele contemporane de pe-atunci statutului de "celebritate", altele devenite ulterior figuri iconice în istoria cinematografiei (i-am remarcat pe Jean Cocteau, Fritz Lang, Alain Resnais sau Anouk Aimée).

Şi cu toate acestea, regizorul nu se sinchiseşte să indice, prin subtitluri, identitatea acestor monştrii sacri. De ce? Motivul e simplu: pe Laurent nu îl interesează decât osatura delimitată parcimonios de relaţia (iniţial de prietenie, ulterior de colaborare profesională) dintre Francois Truffaut şi Jean-Luc Godard (de aici şi denumirea filmului, “Doi din noul val”, fiind vorba, evident, de noul val din cinematografia franceză, lansat pe orbită în anii 1950-1960). Orice alte detalii, oricât de relevante s-ar putea dovedi pentru un cinefil, sunt retrogradate în plan secundar, li se atribuie o importanţă marginală. Abordând problema în acest fel, regizorul înlătură o parte din confuziile pe care le-ar fi creat spectatorilor în situaţia opusă, în care ar fi încercat să fie exhaustiv, disipând inerent mesajul principal în prea multe direcţii, ceea ce l-ar fi făcut dificil de urmărit.

Jean-Luc Godard (stânga) şi Francois Truffaut (dreapta).

În termenii mizanscenei, Emmanuel Laurent transcende graniţele stereotipice ale filmului documentar, abandonând tehnica şablonardă a interviurilor, ca modalitate de a releva treptat contextul narativ. În schimb, concentrează întreaga acţiune în jurul personajului interpretat de Isild Le Besco, care rememorează, cu sprijinul unei bogate arhive de documente (reviste – mai ales Cahiers du cinema, presă scrisă, postere, scrisori etc.), conjunctura în care s-au cunoscut, s-au împrietenit şi ulterior, au colaborat cei doi cineaşti.

Un al doilea personaj, non-diegetic acţiunii filmului, este naratorul (nu am reuşit să deconspir din caseta tehnică identitatea acestuia), pe principiul des întâlnit în filmul documentar, al povestitorului “non-personaj”. În fine, cel de-al treilea protagonist este Jean-Pierre Leáud, actorul fetiş deopotrivă al lui Truffaut şi Godard, care este folosit aici ca liant al planurilor narative, eterogene.

Diverse ipostaze ale lui Antoine Doinel, personaj interpretat de Jean-Pierre Leaud.

Neînţelegerile dintre Truffaut şi Godard (după 1968, anul revoltelor studenţeşti din Paris, Godard renunţă la estetica primordială cu care s-a consacrat şi se orientează către producţia de filme “militantiste”, pe teme explicit politice, în timp ce Truffaut continuă să rămână fidel filmului de factură clasică), au afectat, în mod inevitabil şi relaţia celor doi cu Jean-Pierre. În documentar, se aminteşte sporadic că ruptura intervenită între Truffaut şi Godard l-a determinat pe acesta din urmă să trimită apostrofări directe şi în direcţia lui Leáud, urmate, desigur, de întreruperea colaborării cu acesta. De aceea, în intervalul 1968-1984 (anul morţii lui Truffaut), nu a existat nici măcar un film la care Godard şi Leáud să fi lucrat împreună (după ce, între 1959 şi 1968 bifaseră şapte lung metraje). Ce mi s-a părut interesant, este faptul că după dispariţia (fizică...a) lui Truffaut, cei doi şi-au re-unit eforturile în câteva producţii comune...

Truffaut şi Leaud...

Este oarecum neverosimil cât de fulgerător a putut fi escaladată relaţia dintre cei doi regizori, până într-acolo încât au renunţat să îşi mai vorbească. Dar, viaţa ne rezervă, de ce nu, şi asemenea surprize.

Pentru a înţelege amploarea deteriorării relaţiei celor doi, reproduc mai jos răspunsul lui Truffaut (din iunie 1973) la scrisoarea caustică pe care i-o adresase Godard cu o lună mai devreme:

“Îţi returnez scrisoarea pe care i-ai scris-o lui Jean-Pierre. Am citit-o şi îţi pot spune că am găsit-o dezgustătoare. Din cauza ei, simt că a venit momentul să îţi spun, deşi aş fi vrut să o fac mai repede, că după părerea mea, te comporţi ca un ticălos. Nu-mi pasă care e părerea ta despre <Noaptea americană> (n.n. filmul din 1973 al lui Truffaut), iar ceea ce găsesc cu adevărat lamentabil este că tu continui să mergi să vezi astfel de filme, al căror conţinut îl ştii chiar mai înainte de a intra în sala de cinema şi care nu îţi mai fac să rezoneze nicio coardă sensibilă, fiind total opuse concepţiilor tale despre cinema sau viaţă”.

Godard şi Truffaut, la Festivalul de la Cannes, în 1968 (anul revoltelor studenţeşti).

Sfatul meu: mergeţi să vedeţi documentarul, chiar dacă alegerea s-ar întâmpla să fie motivată doar de imaginea trenului intrând în gara din Cannes...Într-un documentar care îşi propune - şi reuşeşte! - să reînvie o frântură din istoria cinematografiei, sunt convins că şi o astfel de scenă, simplă şi trivială, vă va lăsa imaginaţia să zboare, cel puţin la celebra secvenţă a “trenului intrând în gară”, marcă înregistrată a fraţilor Lumière…

Casetă tehnică:

Titlu: "Deux de la vague" (eng. "Two in the wave")
Regizor: Emmanuel Laurent
Scenariu: Antoine de Baecque
Cu: Anouk Aimee, Charles Aznavour, Jean-Paul Belmondo, Claude Chabrol, Jean Cocteau, Jean Luc Godard, Francois Truffaut, Jean-Pierre Leaud, Claude Jade, Anna Karina...
An: 2010
Producţie: Franţa