Friday, April 1, 2011

Apetitul pentru film "noir"

U na din particularităţile de necontestat ale film-ului “noir” este limbajul vizual. Găsim aici coagulate, fără doar şi poate, influenţe ale expresionismului din cinematografia germană de la începutul anilor 1920 şi 1930 (despre acest curent am mai scris pe blog, discutând un exemplu particular, aici), portat în America (obârşia filmul noir) de o parte a cineaştilor emigranţi, între care merită amintiţi Fritz Lang, William Dieterle sau Robert Siodmak. Un bun exemplu al tehnicii de iluminare chiaroscuro, procedeu tehnic folosit pe scară largă în filmul noir este “Faust” (regie F.W. Murnau), despre care am avut o postare aici


În privinţa locaţiilor, Paul Schrader observa: “într-un film noir <tipic>, cel mai adesea spaţiul cinematografic este cel care se pliază în jurul actorului şi nu invers, prin înzestrarea acestuia cu o libertate fizică totală”.

Pentru a da concreteţe acestor trăsături, abilităţile directorului de imagine nu trebuie subestimate, ci dimpotrivă, recunoscute ca atare şi, de ce nu, aşezate pe acelaşi nivel cu cele ale regizorului. Iată câteva exemple: Otto Preminger (regizor) şi Joseph LaShelle (director imagine), Anthony Mann şi John Alton, Robert Siodmak şi Woody Bredell şamd.

Ca o observaţie personală, am constatat, hoinărind pe unele forumuri de specialitate din România, o anumită dificultate de încadrare tematică a filmelor, tendinţă pregnantă mai ales în cazul “noir”-urilor. De pildă, pe unul din aceste forumuri a avut loc, la un moment dat, o discuţie în jurul filmului din 1974 al lui lui Roman Polanski, “Chinatown”. Ei bine, după exprimarea tuturor punctelor de vedere relevante, nu mi s-a părut deloc că se ajunsese la o concluzie pertinentă (şi cu atât mai puţin, definitivă). Ei bine, parţial şi din acest motiv, voi enumera în continuare câteva caracteristici definitorii ale filmelor “noir”, cu speranţa evidentă că efortul nu se va dovedi steril.

Aşadar:

1. Acţiunea are loc, în cvasi-majoritatea situaţiilor, în mediul urban, cu precădere în timpul nopţii, după o repriză sănătoasă de ploaie.

2. Temporal, acţiunea filmelor noir este localizată în perioada Marii Depresiuni (anii 1920), anii 1940-1950 sau chiar începutul anilor 1960. Bineînţeles, formal nu există nicio restricţie în a plasa acţiunea filmului în epoci mai recente (anii 1980, 1990 sau chiar 2000) – “Body heat” (1981), “Kill me again” (1989), “Sin city” (2005).

3. Structura narativă a filmului noir este de factură dramatică, evitându-se, pe cât posibil, comicăriile şi umorul debordant. Cu toate acestea, pot fi găsite exemple de filme în care regula anterioară este violată - “Rififi”, “The big sleep”. De fapt, totul este extrem de simplu: la fel cum nu există “comedii de război” sau “western-uri comice”, nu prea vom avea ocazia să vedem nici “noir-uri hazlii”. În schimb, cu totul altfel stau lucrurile dacă vorbim de “umorul negru” (“Unfaithfully yours” sau “Murder, he says”), gen distinct şi care nu se intersectează cu cel al comediilor bazate pe “gag”-uri. Singura exepţie notabilă este Alfred Hitchcock. O parte a filmelor sale cu tuşă “noir”-iană (“Shadow of a doubt”, “Strangers on a train”, “I confess”, poate chiar şi “Rear Window”) debordează un umor coroziv, însă, după cum ştim, Hitchcock face parte din categoria regizorilor eclectici, dificil de încadrat într-un singur gen. E greu să spui că filmele menţionate sunt “comedii noir”…De aceea, “argumentul” Hitchcock nu este unul convingător pentru a infirma validitatea aserţiunii pe care o discutăm aici.

Mergând mai departe de ţesătura narativă, cred că este interesant să spunem câte ceva şi despre elementele convenţionale cele mai des întâlnite în filmele “noir”. Pentru aceia dintre voi care aveţi la activ suficiente ore de vizionare de filme “noir”, efortul de a identifica aceste particularităţi este, în mod clar, minim. Pentru ceilalţi, însă, ar fi bine ca de acum înainte să acordaţi o mai mare atenţie detaliilor, pentru că nu se ştie niciodată când veţi fi în situaţia de a fructifica noile cunoştinţe.

Iată detaliile:

1. Femeia fatală şi/sau bărbatul fatal (sic!)

2. Personajul activ/încărcat de erotism, respectiv cel pasiv/lipsit complet de senzualitate.

3. Existenţa unui narator şi “imersiunea” narativă în trecutul personajelor, prin folosirea tehnicii de tip “flashback”. De cele mai multe ori, ambele artificii îl vizează pe protagonistul de sex masculin.

4. Omniprezenţa aparatelor telefonice: acestea fie sună, fie se răspunde la ele, fie sunt folosite pentru a forma alte numere de telefon (“Sorry, wrong number” este, poate, cel mai evident exemplu).

5. Amnezie temporară care îl afectează, de regulă, pe personajul masculin. După caz, pretextul atrage după sine – se putea oare, altfel? – şi o terapie à la Freud, la mare modă în America postbelică: “Phantom lady”, “My name is Julia Ross”, “Black angel” sau “The dark past”. Pentru un dramatism sporit, terapia respectivă poate servi şi ca pretext de manipulare (“Nightmare alley”, “The accused”, “Hollow triumph”).

6. Apartamentele sunt cel mai frecvent spaţiu în care se desfăşoară acţiunea filmelor “noir”.

7. Arta şi colecţionarea de obiecte de artă – picturi, antichităţi etc. – pot sugera corupţia şi afinitatea faţă de arta europeană, în dispreţ evident faţă de aşa-zisul “american de rând” (“The Maltese falcon”, “Laura”, “The dark corner”).

8. Prezenţa, ca leitmotiv, a barurilor de noapte şi saloanelor, a neoanelor, brichetelor, camerelor de hotel deopotrivă ieftine şi elegante, sălilor de sport, armelor, ţinutelor vestimentare elitiste.

Ei bine, după atâta sporovăială, cred că e cazul să vă ofer şi un stimulent, sper, suficient de incitant pentru a vă determina să nu ignoraţi peliculele “noir”. Din nefericire, poate, pentru unii, asta va însemna să vă întoarceţi în trecut, unde nu veţi găsi acel glamour şi sclipici al filmelor moderne, dar care va compensa toate neajunsurile, cel puţin prin atmosferă. În plus, lipsa efectelor speciale şi a muzicii bombastice ar putea fi un bun prilej de a savura un film pentru calităţile intrinseci şi nu pentru stridenţa acestuia.

1 comentarii:

Anonymous said...

Chiar am revazut de curand(fiindca de vazut prima data,cu siguranta s-a intamplat acum vreo douazeci si ceva de ani),"Soimul Maltez" si "Somnul de veci".Uite-asa,ma apuca cheful sa-l revad pe Bogie si mi-am zis sa nu fie in "Casablanca",asa ca m-am oprit la cele doua filme de care ai amintit si tu si care sunt cu siguranta,nume de referinta atunci cand vine vorba de "noir".
Fara indoiala,epoca de glorie a noir-ului a fost cea a anilor '40,in timpul celui de-al doilea razboi mondial si imediat dupa aceea,cand la mare moda erau toate acele "elemente"(amintite) care se regasesc in aceste filme:cazinourile,barurile,localurile de noapte unde se asculta jazz-ul si unde fumul de tigara il taiai cu cutitul,unde se consuma alcool in cantitati impresionante,iar femeile elegante si rafinate,imbracate si fardate provocator,erau o prezenta obligatorie.
Tocmai de aceea,as zice eu,ca filmele noir vor ramane nepieritoare datorita glamour-ului,diferit de cel al zilelor noastre,este adevarat,dar daca stam sa privim in urma, descoperim ca de fapt,multe dintre stilurile artistice prezente in aceste filme, in mare voga la mijlocul secolului trecut,au fost mereu sursa de inspiratie pentru actorii si cineastii ultimilor ani.Remake-urile facute dupa acestea ,sunt dovezile clare in acest sens.
Imi plac afisele postate. Cred ca trebuiau completate cu cateva poze ale femeilor si barbatilor fatali...